Furia îl smulge pe Apollo
din cerurile sale pure
și-l coboară, arzând,
în lutul oamenilor.
Preotul, pierdut în rugăciune,
îi duce arcul sacru,
cu ochii adânciți în mare,
în timp ce corăbiile dorm nemișcate
pe țărmul uitat.

Ahile, departe de murmurele oștenilor,
stă singur sub umbra serii.
Niciun zeu nu-i mai atinge tâmpla,
nici vântul nu-i mai leagănă visurile.
Doar liniștea grea a valurilor
îl învăluie, precum o platoșă pierdută.
Lângă el, apusul pătează apa.

„Mamă,” strigă el,
„de ce m-ai născut cu suflet mare
și viață scurtă?
De ce spiritul meu,
care cuprinde lumea,
se zdrobește acum
de granița durerii?
Zeus fulgeră din Olimp,
dar omul tremură doar pentru sine.
De ce Agamemnon, orb de orgoliu,
mi-a smuls pe Briseis cea dragă?
O, mamă, îndepărtează umbra morții mele
sau lasă-mi sabia
să învingă soarta!”.

Din adâncuri, Thetis ascultă,
iar valurile îi șoptesc durerea fiului.
Ea urcă spre țărm,
ca o lumină pierdută în ceață
și-l privește cu ochii adânci,
unde se împletesc dragostea și destinul.
„Fiule, viața ta scurtă va fi o torță
care va arde peste veacuri.
Curajul tău va reface dreptatea,
chiar dacă inima îți va rămâne zdrobită”.

Ahile privește orizontul,
unde delfinii sar prin apele reci,
iar corăbiile gem sub greutatea zeilor.
În tăcerea serii,
curajul lui începe să crească,
un foc tainic,
în adâncul apelor învolburate.

Furia îl coboară 
din lăcașul superior 
în planul materiei curente pe zeul Apollo. 
În cuprinsu-i hieratic, 
presimte nevoia de ajutor 
a propriului preot care, 
în drum spre corăbiile dormind pe țărm, 
cu ancora pleoapă pe ochii-i scrutând marea, 
ducea în mâini arcurile zeului său.

Departe de preocuparea 
în pace a oștenilor, 
precum să expedieze, 
prin soli, 
înflăcărate scrisori soțiilor, 
care îl sustrage grijii 
de a o înstrăina din minte 
pe frumoasa Briseis, 
la porunca lui Agamemnon, 
Ahile se așază singur pe țărm. 
Niciun zeu nu-i mai acorda compania 
și nici nu-și mai întindea în aer aripa
lângă el, 
după episodul scurt 
al întrevederii lui cu Atena.

În goana apusului roșu pe ape, 
când numai cărăușii târzii 
au rană de culoare în față, 
Ahile își plânge soarta. 
Condiția-i de zeu, 
rezistentă la toate, 
acum se estompase 
și-i rămăsese ființa 
numai sub influența slăbiciunii umane.

Corăbiile se izbesc de umerii lui Neptun, 
săltând lent în orizontul cald.

„De ce m-ai hărăzit, 
mamă, 
unei limite, 
când spiritul mi se revarsă 
în dimensiuni majore de viață? 
Zeus descarcă fulgere lungi, 
de pe Olimp și, 
în colibe, 
zărindu-le, 
pământenii tremură de teama potopului orb. 
Pentru orice pericol acvatic, 
e necesară altă arcă, 
dintr-un lemn mai trainic, 
dar, pentru soartă, nu e mijlocire. 
Pare că-l judec, 
deși puterea îmi este minoră 
pentru un așa demers temerar... 
De ce Zeus, 
ale cărui dorințe au acostat, 
ca luminoase corăbii, 
la sânul tău, cândva, 
a strecurat în minte regelui Agamemnon 
ideea să-mi răpească 
pe Briaseși cea plăcută?".

Se tânguie Ahile, 
iar mama lui slăvită, 
din adâncul mării, 
unde își odihnea istoria, 
ca melcii în cochilii, 
îi aude plânsetul, 
care-și desface sunetele grele 
între pești 
și le îngreunează acestora traseul 
către Neptun, 
stăpânul care știe a rândui cu furca 
lucirea în comoară.

Dintr-un nour de ceață, 
Thetis i se arată lui Ahile 
și-i înțelege deznădejdea 
care-l cuprinse: 
dacă tot îi va fi viața scurtă, 
o compensație el să aibă, 
să aibă alături pe mamă.

În context, 
morile în palete par 
să învârtească inima, 
zdrobită, 
câteodată, 
de pietrele restriștii. 

Atât de greu îi este lui Thetis 
în marginea mării, 
pe cât o moară e.

„Mamă", 
Ahile i se plânge, 
„apelul către tine e simplu 
și aș vrea să percepi durerea mea 
mai mare decât este. Poate mă auzi 
și-mi iei din cale 
grija sfârșitului de tânăr. 
Curajul în luptă va face din mine o legendă... 
Dar numai șterge din istorie 
vorbele lui Agamemnon 
care au pătat orgoliul meu.
Regele a uitat că, 
prin curaj, 
revolta reface legământul dreptății 
mai durabil. Dacă nu, 
prin sabie, 
voi recâștiga strălucirea personalității mele, 
care nu a scăzut de la ofensa lui Agamemnon 
și mă tem să nu mă devoreze".

Saltul peste valuri al delfinilor, 
în orizontul cald, 
se naște din izbirea adâncului marin 
de umerii lui Neptun, 
care înoată prin ape, 
cu spiritul slobod, rece, 
să așeze speciile în straturi, 
ca tomurile în raft.