Furia îl smulge pe Apollo din cerurile sale pure și-l coboară, arzând, în lutul oamenilor. Preotul, pierdut în rugăciune, cu ochii adânciți în mare, îi poartă arcul sacru... Corăbiile dorm nemișcate pe țărmul uitat.
Ahile, departe de murmurele oștenilor, stă singur în umbra serii. Niciun zeu nu-i mai atinge tâmpla, nici vântul nu-i mai leagănă visurile. Doar liniștea grea a valurilor îl învăluie, precum o platoșă pierdută. Lângă el, apusul pătează apa.
„Mamă,” strigă el, „de ce m-ai născut cu suflet mare și viață scurtă? De ce spiritul meu, care cuprinde lumea, se zdrobește acum de granița durerii? Zeus fulgeră din Olimp, dar omul tremură doar pentru sine. De ce Agamemnon, orb de orgoliu, mi-a smuls pe Briseis cea dragă? O, mamă, îndepărtează umbra morții mele sau lasă-mi sabia să învingă soarta!”.
Din adâncuri, Thetis ascultă, iar valurile îi șoptesc durerea fiului. Ea urcă spre țărm, ca o lumină pierdută în ceață și-l privește cu ochii adânci, unde se împletesc dragostea și destinul. „Fiule, viața e o torță care arde... Curajul tău va reface dreptatea, chiar dacă inima îți va rămâne zdrobită”.
Ahile privește orizontul... Delfinii sar prin apele reci, iar corăbiile gem sub greutatea zeilor. În tăcerea serii, curajul lui începe să crească, un foc tainic, în adâncul apelor învolburate.