Conform definiției oferite de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, psalmul este un imn religios, consacrat proslăvirii divinității. În opera lui Tudor Arghezi, această formă literară cunoaște însă o reinterpretare semnificativă. Poetul depășește funcția tradițională a psalmului de glorificare exclusivă a divinității, întrucât introduce accente de reproș și de frustrare față de imperfecțiunile percepute în raportul cu Dumnezeu. Alternanțele de stil reflectă contrastul dintre aspirația spre sacru și dificultatea de a descifra misterele universului, o temă centrală în viziunea argheziană.

Titlul primului psalm, Sunt vinovat că am râvnit…, enunță o asumare falsă a vinii. În absența unei culpe obiective, adică fără a fi comis vreo infracțiune morală sau vreun păcat, nici măcar dintre cele stipulate în Decalogul mozaic, Tudor Arghezi își formulează dezvinovățirea prin prisma unei conștiințe care se percepe pe sine ca fiind imaculată. Meditația lui se concentrează asupra bunurilor concrete, existente în realitate, pe care omul, cunoscându-le, ar putea să le considere legitime și accesibile. Această justificare subliniază o tensiune între tentația de a aspira la ceea ce este tangibil și convingerea unei inocențe fundamentale, neafectate de vreo transgresiune morală.

Ca un ostaș din Iliada, un aheu care deschide ușa, în toiul nopții, în mijlocul taberei adverse, pentru a ieși din burta calului troian, se simte poetul, în efortul de a-și deservi propria-i natură, înclinată să dobândească „toate bunurile”, multe dintre acestea fiind interzise de către Dumnezeu, motiv pe care, totuși, nu-l înțelege și vrea să-l afle. Intrarea în cetatea aceasta (a bunurilor care doar ni se atestă) presupune o stare duală a temerarului. Pe de o parte, există atitudinea de reverență față de stăpânul reședinței. Pe de altă parte, coexistă impulsul de a recurge la forță, de a încleșta pumnul și de a revendica, prin luptă, darul la care a nădăjduit. Intrusul nu este un prădător propriu-zis, ci un mediator între două lumi – cea sacră și cea profană – care propune o reconciliere printr-un gest ambiguu: el oferă prietenie, dar fără a face vreo ofrandă, fără a aduce un dar de pace. Intrarea lui nocturnă în cetatea lui Dumnezeu, așa cum o indică versurile: „M-am strecurat cu noaptea în cetate / Și am prădat-o-n somn și-n vis”, este, mai degrabă, o cercetare la fața locului, menită să testeze limitele a ceea ce poate fi cunoscut sau solicitat. Figura psalmistului, în această ipostază, poate fi asociată cu un Don Quijote spiritual, un cavaler justițiar care, în loc să confrunte morile de vânt, își asumă revizuirea granițelor adevărului. Cetatea lui Dumnezeu nu adăpostește numai obiecte sfinte și acesta este unul dintre adevărurile nepermise, pe care, numai cu ocazia unui astfel de raid, „eroul” nostru îl constată și-l demască. Prezența străjerilor era inadecvată într-un asemenea loc, pentru că, totuși, sfințenia sau alt atribut divin nu s-ar fi putut jefui, dar, cu siguranță, erau și resurse de blamat: „Steagul nopții, desfășat de stele, / Adăpostea faptele mele / Și adormea străjerii-n uliți”. Străjerii devin metafora unei veghe iluzorii, dar, totodată, martori ai contradicțiilor lumii divine.

Dialogul dintre Hyperion și Demiurg din Luceafărul lui Eminescu, dialog investit cu solemnitatea unui act metafizic, este reconfigurat de Arghezi într-o paradigmă a contrastului, ai cărei termeni ilustrează o strădanie aproximativ prometeică, plănuită și nu obiectivată, de a răsturna ordinea ontologică și de a ocupa jilțul divin. Dacă Hyperion caută să estimeze condiția lui în relație cu finitul și infinitul, Arghezi imaginează o încercare directă și deliberată de a submina ierarhiile și de a-și asuma poziția supremă. Această răzvrătire este proiectată într-un timp mitic, în proximitatea momentului izgonirii din Rai, când legătura omului cu divinitatea încă nu fusese ritualizată prin credință și rugăciune. Poetul îmbrățișează ipostaza arhetipală a omului primitiv, înarmat cu arc, simbol al unei voințe de putere brută, neintermediată de sacru. Revolta lui nu este doar o formă de contestare, ci o inițiativă de a rezolva, în mod unilateral și definitiv, raportul dezechilibrat dintre uman și divin: „Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! / Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia / Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria, / Dar eu râvnind în taină la bunurile toate, / Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate”. Sfidarea inițială este redusă la tăcere de autoritatea absolută a Demiurgului. Imposibilitatea cuceririi directe a fericirii și a eternității se cristalizează ca temă centrală. Aspirația umană rămâne condiționată de legile imuabile ale unei ordini divine, care nu poate fi negociată prin mijloace materiale sau violente. Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă ca un element pacificator, un răspuns adresat inimii tulburate a celui care, în setea lui de absolut, se confruntă cu limitele condiției umane. Versurile surprind momentul de cumpănă al individului, în care aspirația spre posesiune universală este întâmpinată de un refuz categoric, dar revelator. Astfel, răzvrătirea se topește într-o acceptare resemnată, iar cuvântul divin devine un catalizator al liniștii interioare.

Psalmistul, confruntat cu eșecul tentativei de a avea propriul destin, în pofida voinței supreme, care îi restrânge orizonturile, își regândește strategia existențială, alegând să transmute aspirațiile de putere absolută în alt registru: cel artistic. Poetul adoptă identitatea de muzician, un creator care poate contura și modela lumea prin subtilitatea artei. În acest context, vioara devine simbolul unui instrument al comunicării cu infinitul. Versurile „Aș putea vecia cu tovărășie / Să o iau părtașă gândurilor mele”ilustrează o dorință resemnată, dar nu mai puțin ambițioasă, de a stabili o relație de coabitare cu eternitatea. În loc să o supună, psalmistul aspiră să o seducă, să o integreze în universul său creativ, prin farmecul melodiilor și versurilor. Eternitatea devine acum o parteneră simbolică, nu o țintă de cucerit, iar această relație capătă nuanțe de armonie și colaborare.

Prin această metamorfoză, psalmistul demonstrează că, în fața imposibilității de a schimba legile fundamentale ale existenței, omul își poate reafirma condiția prin creație. Acest demers rezonează profund cu ideea că arta poate oferi o alternativă salvatoare în fața neputinței de a controla și redefini ontologia.