A fost odată un băiețel, pe nume Paul, care avea o pereche de săbii frumoase, păstrate în aceeași teacă. Săbiile erau făcute din ghips, dar erau atât de viu colorate și împodobite cu flori aurii, încât păreau adevărate comori regale. Ori de câte ori ieșea cu ele în drum, toți copiii se adunau să-l vadă.

Într-o după-amiază, Paul le-a strigat pe Liliana și Gabi, două surori gemene care locuiau peste drum. Cele două s-au urcat pe gardul curții lor, privindu-l fascinante cum flutura săbiile prin aer, făcând tot felul de scheme. Era mândru de sabia lui, dar, fiind încă mic, nu știa zicala „Nu încap două săbii în aceeași teacă.”

Câteva zile mai târziu, pe coasta din grădină, Tudor stătea de vorbă cu Vasile, un băiat mai mare, cunoscut pentru șiretlicurile lui. Vasile l-a convins să-i dea una dintre săbiile lui frumoase, în schimbul unei săbii de plastic. Crezând că a făcut un schimb bun, Tudor a acceptat, dar, când s-a întors acasă, mama lui a observat imediat pierderea.

– Cum ai putut să dai sabia aceea frumoasă pe o bucată de plastic? l-a întrebat ea supărată. Tudor n-a avut încotro și i-a spus adevărul.

Mama, hotărâtă și curajoasă, l-a luat de mână și a mers direct la Vasile. Cu un ton hotărât, a recuperat sabia lui Tudor, iar băiatul a fost mai fericit ca niciodată să o aibă înapoi.

Dar Vasile nu uitase această lecție. Peste câteva săptămâni, a apărut în poiană cu un pachet de gumă de mestecat, rară și scumpă, adusă de la târgurile de peste graniță. A oferit gumă tuturor copiilor, dar pe Tudor l-a ignorat. Deși încerca să nu-i pese, Tudor s-a dus plângând la mama lui.

– Nu te necăji, i-a spus mama. Avem o soluție. Adu plastilina albastră de la grădiniță!

În câteva minute, mama a modelat din plastilină niște „țigarete” mici, pe care le-a învelit în folie argintie. Tudor a ieșit în drum, mestecând de zor plastilină.

– Ce e asta? l-au întrebat ceilalți copii.

– Gumă de mestecat albastră, a răspuns Tudor cu o expresie importantă. N-o găsești oriunde!

Copiii au rămas cu gurile căscate, iar Tudor a devenit din nou centrul atenției. Se prefăcea că mestecă guma lui specială cu poftă, iar ceilalți nu știau cum să mai facă rost de „minunea albastră.”

În acea zi, Tudor a învățat că uneori, o mică răzbunare inteligentă poate să-ți aducă o mare bucurie. Și chiar dacă guma de mestecat adevărată era rară, plastilina albastră și imaginația lui i-au oferit o victorie dulce.

P.S. Tudor și-a amintit că, odată, a adormit cu o bucată de gumă adevărată în gură. S-a trezit speriat, crezând că a înghițit-o. Dar tata i-a explicat calm că nu e nimic grav și l-a liniștit. A fost o altă lecție despre cum lucrurile mici pot părea mari pentru un copil cu o imaginație bogată.

Într-un sătuc, străbătut de râul Desnățui, trăia tușa Gheorghița, sora bunicii Ioana. Tușa era mereu îmbrăcată în negru, cu basma pe cap, dar zâmbetul ei cald îi lumina chipul. Își pierduse ambii copii, dar își revărsa toată dragostea asupra celor mici din familie, ca o alinare pentru sufletul ei greu încercat.

Tușa Gheorghița avea o salbă de galbeni, însă, de teama vremurilor tulburi, o ascunsese într-un loc secret, atât de bine, încât nu o mai găsise niciodată. Se vorbea prin sat că aurul era îngropat la rădăcina unui prun din grădină, dar nimeni nu era sigur.

Într-o zi de vară, eu, un copil curios și plin de energie, am ajuns la tușa Gheorghița, după o aventură de care și azi mă mir. Mă dusesem să văd „masca de scafandru” a unui coleg, Marin. Când am ajuns la el acasă, masca s-a dovedit a fi un simplu stop de camion. Totuși, Marin era convins că acest stop putea fi folosit pentru a respira sub apă. Ne-am scufundat într-un gâldan plin de nămol, iar apa a năvălit imediat sub „mască”.

Timpul trecuse fără să-mi dau seama, iar acasă mă aștepta o mamă furioasă.

Am avut ideea de a o vizita pe tușa Gheorghița. Când am ajuns la ea, m-a întâmpinat cu brațele deschise, mi-a tăiat un pui și mi-a făcut gogoși. Am mâncat în ogradă, sub un șopron.

Când, în cele din urmă, m-am întors acasă, mama era pregătită să mă certe, dar vestea că fusesem la tușa Gheorghița a schimbat totul. Am adus și un nou prieten, cățelul Lăbuș, un ghemotoc de blană, care, pe drum, tot încercase să se întoarcă. L-am tras de sfoară, l-am luat în brațe, dar, oricum aș fi procedat, Lăbuș era greu de stăpânit.

Câțiva ani mai târziu, misterul salbei tușei Gheorghița a ieșit la suprafață. Mama Ioana ne-a dezvăluit adevărul. Salba nu mai era acolo, fiindcă sora ei a făcut-o cadou unei nepoate.

Astfel, salba a dispărut pentru totdeauna, dar amintirile, legate de acea parte a copilăriei mele, au rămas ca altă salbă în inima mea.