Conform definiției oferite de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, psalmul este un imn religios, consacrat proslăvirii divinității. În opera lui Tudor Arghezi, această formă literară cunoaște însă o reinterpretare semnificativă, datorită accentelor de reproș și de frustrare față de imperfecțiunile percepute de către poet în raportul cu Dumnezeu. Antinomia dintre aspirația spre sacru și dificultatea de a descifra misterele universului constituie o temă centrală a liricii argheziene.

În absența unei culpe obiective, adică fără a fi comis vreun păcat, nici măcar dintre cele stipulate în Decalogul mozaic, Tudor Arghezi își formulează dezvinovățirea în virtutea unei conștiințe care se percepe pe sine ca fiind imaculată. Meditația lui evidențiază o anume tensiune între tentația de a aspira la ceea ce este tangibil și convingerea unei inocențe fundamentale, neafectate de vreo transgresiune morală.

Ca un ostaș din Iliada, un aheu care deschide ușa, în toiul nopții, în mijlocul taberei adverse, pentru a ieși din burta calului troian, se vede poetul, în Psalm 1 (Sunt vinovat că am râvnit…).Intrarea în cetatea lui Dumnezeu presupune o stare duală a temerarului. Pe de o parte, există atitudinea de reverență față de stăpânul reședinței. Pe de altă parte, coexistă impulsul de a recurge la forță, de a încleșta pumnul și de a revendica, prin luptă, bunurile la care a nădăjduit. Intrusul nu este un prădător propriu-zis, ci un mediator între două lumi (cea sacră și cea profană), care propune o reconciliere printr-un gest ambiguu: el oferă prietenie, dar fără a face vreo ofrandă, fără a aduce un dar de pace („M-am strecurat cu noaptea în cetate / Și am prădat-o-n somn și-n vis”). Figura psalmistului, în această ipostază, poate fi asociată cu un Don Quijote spiritual, un cavaler justițiar care, în loc să confrunte morile de vânt, își asumă revizuirea granițelor adevărului. Cetatea nu adăpostește numai obiecte sfinte și acesta este unul dintre adevărurile nepermise, pe care, numai cu ocazia unui astfel de raid, „eroul” nostru îl constată și-l demască.

Dialogul dintre Hyperion și Demiurg din Luceafărul lui Eminescu, dialog investit cu solemnitatea unui act metafizic, este reconfigurat de Arghezi într-o paradigmă a contrastului, în termeni ilustrând o strădanie aproximativ prometeică de a răsturna ordinea ontologică și de a ocupa jilțul divin. Sforțarea de a submina ierarhiile și de a-și asuma poziția supremă este proiectată într-un timp mitic, în proximitatea momentului izgonirii din Rai, când legătura omului cu divinitatea încă nu fusese ritualizată prin credință și rugăciune. Poetul îmbrățișează ipostaza arhetipală a omului primitiv, înarmat cu arc, simbol al unei voințe de putere brută, neintermediată de sacru. Revolta lui, redusă la tăcere de autoritatea absolută a Demiurgului, nu este doar o formă de contestare, ci o inițiativă de a rezolva, în mod unilateral și definitiv, raportul dezechilibrat dintre uman și divin: „Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! / Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia / Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria, / Dar eu râvnind în taină la bunurile toate, / Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate”. Imposibilitatea cuceririi directe, prin mijloace materiale sau violente, a fericirii și a eternității se cristalizează ca temă centrală. Astfel, revolta se topește într-o acceptare resemnată, iar cuvântul pacificator al lui Dumnezeu devine un catalizator al liniștii interioare.

Psalmistul, confruntat cu eșecul tentativei de posesiune universală, își regândește strategia existențială, alegând să transmute aspirațiile de putere deplină în alt registru: cel artistic. Poetul adoptă identitatea de muzician, un creator care poate inspira lumea prin subtilitatea meșteșugului interpretativ la vioară (un instrument al comunicării cu infinitul). În context, metamorfoza rezonează profund cu ideea că arta poate oferi o alternativă salvatoare în fața neputinței de a controla și redefini ontologia.

În Psalmul 2, rugămintea („Și să nu se știe că mă dezmierdai / Și că-n mine însuți tu vei fi trăit”) capătă un caracter intim și fragil, de complicitate cu divinitatea, o comuniune tăcută, ascunsă de ochii lumii, întrucât, odată expusă, sacralitatea unei legături personale ar putea fi compromisă. Tăcerea devine un pact simbolic, neinfluențat de judecata sau înțelegerea lumii exterioare. Dualitatea eteroclită dintre dorința de ascendență și imperativul acceptării propriilor limite conferă valoare universală psalmilor care se adresează masei de credincioși, inclusiv omului modern, însetat de înțelegerea spațiului cosmic.

În Psalmul 3 (Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!…), a cărui tonalitate este elegiacă, Arghezi își contemplă existența prin prisma unei diferențe ireconciliabile între ceea ce deține efectiv și ceea ce aspiră, cu intensitate, să obțină. Motivat de năzuința spre împlinire, care, în tumultul adversităților, devine însăși esența rezistenței, o formă de speranță de a ieși din contextul imediat, el recurge la o analogie de mare plasticitate. Copacul, văzut ca un martor al precarității cotidiene, se aseamănă psalmistului însuși, care percepe izolarea și condițiile ostile ca bariere în calea realizării de sine. Elegia este o meditație asupra rezilienței ființei umane. Recunoașterea păcatelor este marcată de o ambiguitate deliberată, fiind făcută cu o jumătate de gură. O asemenea atitudine reflectă mai degrabă o conștientizare a faptului că erorile sunt consecințele unui mod de viață impus din exterior, un trai copleșitor care nu i-a permis libertatea de a-și modela destinul după propria voință. Dintre abateri, se numără acțiuni care nu sunt pe placul celor din jur, o atitudine satirică și respingătoare față de ceilalți și o manifestare acută a instinctului de supraviețuire, toate acestea deturnându-l de la idealul unui credincios desăvârșit. Arghezi trece apoi, cu modestia unui bun samaritean, la formularea unei liste de revendicări înaintate lui Dumnezeu, deziderate umile și rezonabile, menite să-i susțină credința: liniște sufletească, oportunități pentru exprimarea creativității prin cântec, înțelegere și consolare din partea celor apropiați. Alt punct central al rugăciunii este dorința de a primi, din când în când, un semn divin, care să-i reconfirme legătura cu divinitatea și să-i întărească voința: „Tânjesc ca pasărea ciripitoare / Să se oprească-n drum, / Să cânte-n mine și să zboare / Prin umbra mea de fum. // Aștept crâmpeie mici de gingășie, / Cântece mici de vrăbii și lăstun / Să mi se dea și mie, / Ca pomilor de rod cu gustul bun”. Această pledoarie, prin care speranța se îmbină cu smerenia, configurează un portret al psalmistului ca un suplicant, care intenționează să împace firea umană cu aspirația către absolut.

În Psalmul 4 („Ruga mea e fără cuvinte…”), rugăciunea capătă o natură tăcută, lipsită de retorică și pretenții explicite. Autorul își recunoaște neputința de a oferi ceva lui Dumnezeu, din cauza propriei efemerități în raport cu infinitatea sacrului. Totuși, prin asumarea insignifianței, se deschide posibilitatea unei receptivități față de învățături transcendente, simbolizate de imaginea enigmatică a cristalului: „Ruga mea e fără cuvinte / Și cântul, Doamne, îmi e fără glas. / Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte. / Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas. // Sufletul meu, deschis ca șapte cupe, / Așteaptă o ivire din cristal”.Metaforele, precum copacul care arde lent sau masa pregătită pentru cină, accentuează vigilența și răbdarea celui care aspiră constant la o revelație. Ele articulează tema centrală a poeziei: dorința de siguranță într-o lume definită de friabilitate.

În Psalmul 5, Arghezi lansează o chemare la dialog. De asemenea, își exprimă dezamăgirea față de lipsa unei comunicări minimale, invocând situații biblice, în care Dumnezeu a răspuns prompt. Se referă la magii care au urmat steaua sau la Iosif, căruia i-a fost trimis un înger, ca dovezi ale interacțiunii nemijlocite. Prin contrast, el denunță lipsa unei intervenții similare în viața lui, deși consideră că este cel puțin la fel de credincios și demn de atenție: „Când magii au purces după o stea,/ Tu le vorbeai – și se putea./ Când fu să plece și Iosif, / Scris l-ai găsit în catastif / Și i-ai trimis un înger de povață –Și îngerul stătu cu el de față. / Îngerii tăi grijeau pe vremea aceea / Și pruncul și bărbatul și femeia. / Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul, / Nu mi-a trimis, de când mă rog, niciunul”. Descoperirea lui Iosif în catastiful sacru este enunțată cu o tăcută amărăciune, asemenea celui care nu primește același alint și își suportă cu dificultate propria marginalizare. Stilul prin care se evocă momentele biblice se distinge printr-o concizie extremă. De pe tronul cosmic, Dumnezeu supraveghează împlinirea profețiilor, până la ultimul detaliu. Cuvintele Lui ajută magii epuizați și poate dominați de îndoială, care nu mai dispuneau de energia necesară pentru a-și continua drumul printr-un deșert aproape imposibil de traversat. Iosif, pregătindu-se să o părăsească pe Maria, soția lui recentă, este oprit de același Dumnezeu, vigilent, precum un bătrân cronicar, dar, în același timp, tăcut față de poetul care se lamentează.

În Psalm 6 (Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere…), un joc secund arghezian – de a preciza rolul primordial al artei scrisului, acela de a răsfrânge și transfigura realitatea -, este augmentată starea de căutare continuă a lui Dumnezeu, fie prin larmă, precum gonașii – poate doar îl va auzi și i se va înfățișa -, fie în tăcere („Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere / Și te pândesc în timp, ca pe vânat, / Să văd: ești șoimul meu cel căutat? / Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere”). Structura nepământeană a îngerilor, care s-au trezit lângă Dumnezeu, nefiind nevoiți să depună niciun efort, precum omul, pentru recuperarea unei asemenea vecinătăți, este privită ca un defect al acestora. Dacă nu poartă povara unei firi omenești, care să rupă din ei avântul spre divinitate, îngerii se inserează în istorii cu o mărturie disparată despre Dumnezeu, că ar fi un străjer îmbătrânit de oficiul pe care-l tot face, de a veghea la funcționarea în strălucire a propriei lui creații. În schimb, indirect, este lăudată alcătuirea dihotomică a ființei umane, din lut și vis: „Pentru că n-a putut să te-nțeleagă / Deșertăciunea lor de vis și lut, / Sfinții-au lăsat cuvânt că te-au văzut / Și că purtai toiag și barbă-ntreagă” (Psalm 7. Pentru că n-a putut să te-nțeleagă…). În Psalmul 8 (Pribeag în șes, în munte și pe mare…), vorbitorul, indiferent de cât de mult se deplasează, pare să fie conștient că se află mereu într-un fel de cerc, din care este incapabil să iasă. El ni se prezintă ca un peregrin prin medii variate („șes, munte și ape”), marcat de imanența limitelor firii, apoi insistă asupra senzației de captivitate și frustrării de a duce o luptă dificilă („Am alergat și-n drum m-am răzvrătit / Și n-am scăpat din zarea marei stepe”).

Distanța dintre Dumnezeu și omul cucernic se măsoară în timpul necesar unui înger să se dezvolte, de la stadiul fragil al unui prunc, așa cum este descris în Psalmul 3 („Tare sunt singur, Doamne, și pieziș…”): „pui de înger”, până la cel al unei entități mature, cu aură strălucitoare. În punctul în care poetul, ca mărturisitor al credinței, se regăsește pe axa spirituală, îngerul se înfățișează ca o prezență în formare, încă neîmplinită, copilărească, insuficient definită. Dacă imnul rugătorului ar fi fost mai îndelungat, mai statornic în invocarea semnului ceresc, îngerul ar fi ajuns în toată splendoarea maturității, atras de o chemare mai veche și mai intensă către acest locuitor al pământului. Varianta spațială (în care este calculată distanța față de Dumnezeu) este simbolizată de relația dintre o plantă maturizată și rădăcina alteia spre care nădăjduiește, fără a o putea atinge, întrucât postulantul și divinul se află în sfere ancestrale, fixate într-o ordine impermeabilă interferenței lor. Nu se mai comunică de la suprafața pământului, de acolo de unde nu a venit niciodată proba așteptată și atât de mult pretinsă, ci de la un nivel subteran, al tuberculilor: „Ca să te-ating, târâș, pe rădăcină, / De zeci de ori am dat câte-o tulpină, / În câmp, în dâmb, în râpi și-n pisc, / Viu când mă urc și trist când iar mă isc” – Psalm 10 (Ca să te ating târâș, pe rădăcină…). Imnicul preferă condiția de om celei vegetale, verificate anterior: „Întoarce-mă, de sus, din calea mea. / Mută-mi din ceață mâna ce-au strivit-o munții / Și, adunată, du-mi-o-n dreptul frunții”.

Șansele de izbândă în acest proces de investigare a esențelor creației sunt mult mai mari în Psalm 11 (Fără-a te ști decât din presimțire…), datorită unui pilde din Noul Testament, pe care Iisus le-o oferă apostolilor („Fericiți cei care văd și cred, dar mai fericiți cei care nu văd și cred”) și căreia însuși poetul în derivă îi subscrie („Făr-a te ști decât din presimțire, / Din mărturii și nemărturisire, / M-am pomenit gândindu-mă la tine / Și m-am simțit cu sufletul mai bine, / Poverile-mi părură mai ușoare, / Ca după binecuvântare”).

Pe aripile basmului popular, cu însușiri de Făt – Frumos, Arghezi își asumă experiența de până acum, a unui avânt zadarnic, de a fi cucerit înălțimile celești, bătând țara în lung și în lat („Călare-n șa, de-a fuga pe vânt, ca Făt – Frumos, / Am străbătut și codrii și țara-n sus și-n jos, / Dar ajungând în piscuri, de râpi încrucișate, / Să birui înălțimea văzui că nu se poate” – Psalm 12. Călare-n șea, de-a fuga pe vânt, ca Făt – Frumos…). În subtext, putem identifica empatia autorului cu Prometeu, titan al cărui gest, de a dărui oamenilor focul, a fost justificat de un idealism nobil, dar incomprehensibil pentru zei. Totodată, psalmistul va fi rememorat propriul drum prin pustie, pe care l-a alternat cu o trudă constantă în arta scrisului, mizând pe magia stihurilor, de a-l scoate, ca din cutie, cu bagheta, pe demiurg. Ținta a rămas aceeași, de a fi părtaș la epifanie: „Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung / Și tot nu pot pe nicio potecă să te-ajung. / Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte și silabe, / Ori în genunchi și coate târâș pe patru labe”. În plus, condiția de poet este de aceeași similaritate cu a oricărui creator, fie de universuri, fie de artă (de orice tip), motiv pentru care ar trebui să existe comunicare. Urcușul spre Dumnezeu este ca pe un vârf de munte. Luceafărul este pregătit pentru sacrificiu (să renunțe la imortalitate, pentru „o oră de iubire”). La fel, Arghezi nu-și dorește decât un ceas de consultări, pentru îndreptarea personală („Încerc de-o viață lungă, să stăm un ceas la sfat / Și te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat”). Psalmul 13 (Am fost să-l văd pe Domnul bătut de viu pe cruce…) oferă o meditație intensă asupra crucificării lui Iisus Hristos. Corbii, a căror prezență sugerează moartea și descompunerea, își așteaptă hrana cu pliscul deschis. Soarele, etalon al vieții și al luminii, pare să se stingă, în timp ce Domnul suferă pe cruce. În această atmosferă apăsătoare, poetul reflectă asupra ironiei situației: cel mai înțelept dintre toți a fost trimis să moară printre oameni, prin actul trădării unui sărut. În final, întunericul, tăcerea și răcoarea subliniază solemnitatea și tragismul momentului.

Incapabilitatea comunicațională, recunoscută, sub forma virtualității, apare în Psalmul mut, al cărui prim vers („Sătul de ce se vede, flămând de ce nu se vede”) insinuează disconfortul interior al omului, preocupat să înțeleagă mai mult din aparențe. Adevărul și înțelesul vieții sunt ascunse în lăuntrul conștiinței, iar descoperirea lor necesită o introspecție sinceră. Cu toate acestea, poetul avertizează, precum Ovidiu, în Remedia amoris, asupra unui aspect fundamental: când conștiința este atinsă de tentație sau de ispită, este periculos să încerci să pătrunzi prea adânc în misterele ei, deoarece acest lucru poate duce la pierderea de sine și la amplificarea anxietății.

Psalmul de taină (15), care nu mai este consacrat efortului de a accede la esențele cosmice, etalează un amestec subtil de nostalgie, reverență și regret. Autorul evocă o prezență feminină care a avut un impact semnificativ asupra lui; totodată, ne dezvăluie complexitatea relației cu acea femeie din trecut, ilustrând puterea transformatoare a iubirii, precum și ideea că unele legături sunt atât de intense, încât rămân încrustate în suflet pentru totdeauna. Prin intermediul imaginilor vizuale, precum „trandafir bătut în cuie de diamant” și „val de mare”, Tudor Arghezi accentuează momentele de strălucire, dar și turbulența și ambiguitatea care le-au definit conexiunea. Femeia este prezentată ca o ființă enigmatică și extrem de influentă („O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! / Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii, / Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure, / Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure”). Cu ajutorul metaforelor și al imaginilor artistice, autorul caută mereu să învețe din conjuncturi și abordează teme universale, precum egoismul, dorința și curajul, teme care asigură o perspectivă captivantă asupra relațiilor interumane.

Exasperarea psalmistului se inițiază de la refuzul divinității de a-i întocmi și furniza o listă de fapte, care, odată îndeplinite, l-ar înălța din nou în rândul dreptcredincioșilor. În lipsa unui răspuns concret la multiplele-i frământări, Tudor Arghezi se va regăsi, din nou, captivul unui puternic sentiment de autocompătimire („Tare sunt singur, Doamne!”). Afectat de solitudine, fără posibilități de dialog, neavând pe nimeni în preajmă, ori saturat de rostirea zadarnică a imnurilor – astfel încât a rămas fără cuvinte, poetul agreează o stare bazată pe emoție, intuiție și telepatie.

Psalmii arghezieni se constituie într-o sinteză filosofică a relației dintre finitudine și infinit, ilustrând aspirațiile și visurile omului în fața necunoscutului și a aporiei.