De-a lungul vremii, omenirea a fost stăpânită de aspirația către piatra filosofală, mitul transmutării materiei în înțelepciune. În volumul cel mai recent, Pietrele care nu tac (Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2024), Ionel Simota pare să fi descoperit nu una, ci mai multe astfel de pietre, purtătoare de sens și mărturisitoare ale unui adevăr profund. În viziunea lui, piatra nu mai este un simbol al tăcerii imobile, ci o expresie a cunoașterii care se revelează celui capabil să o descifreze.

Volumul se deschide sub semnul unei nostalgii fundamentale, un dor ancestral față de o stare edenică pierdută, pe care poetul și-o imaginează ca pe o fericire absolută, neatinsă de vicisitudinile exilului adamic („Am fost fericit / Ca un tril de pasăre / În sânul lui Dumnezeu, / Ca o desfătare de prunc / În surâsul propriului eu” – Am fost fericit). Această fericire nu i-a aparținut poetului. El nu a cunoscut plenitudinea originară; în schimb, afectat de absența a ceea ce nu i-a fost dat să dețină, a fost captivul unui dor mistuitor, căruia nu i-a putut rezista. În locul beatitudinii edenice, existența lui se consumă sub semnul unei nemulțumiri perpetue: „Frământare de dor am fost mereu… / Și aveam picioare lungi până la stele, / În inimă aveam o căutare zburdalnică”.

Poemul secund pornește de la unghiul de vedere al Bibliei asupra Apocalipsei, demers care îi îngăduie autorului să descifreze tensiunea dintre iubire și ură, sentimente antinomice, dar complementare, prin care se zidește, deopotrivă, Raiul și Iadul. Astfel, lirica lui Ionel Simota devine o meditație asupra destinului.

Iadul se configurează metaforic sub semnul nenorocirii, o expresie a suferinței absolute, în timp ce Raiul, deși ancorat într-un peisaj antinomic și concret, își află începutul chiar în marginea unui pasaj stradal. Între cele două opoziții, discursul liric își caută echilibrul, traversând zone de tensiune și revelație, unde tragicul devine premisă a unei înțelegeri superioare a lumii: „Între ură / Și între sfârșită iubire. / Pe sub picioare tăiate / De calea ferată / Năpădește iarbă înrourată. / Mai strigă uneori un copil / După câte o mamă uitată…” (Aproape Apocalipsă). Din câte se poate deprinde din această viziune, Iadul nu este un tărâm îndepărtat, ci o prezență imediată, manifestată în cele mai simple și sfâșietoare forme ale suferinței. El prinde contur sonor în plânsul unui copil care își strigă mama, în așteptarea zadarnică a unei mângâieri care nu mai vine.

În această dialectică a realului și transcendentului, Simota își află singura ancoră în divinitate. În căutarea absolutului, el urcă munți, străbate abisuri, asemenea prințului din Povestea magului călător prin stele, dar, în ultimă instanță, epifania are loc: Dumnezeu i-a stat alături tot timpul, precum însoțește fără preget orice om care, purificat prin aspirație, i se încredințează („Numai tălpile mele știu drumul / În zadar cărându-mi povara / Oaselor atât de vinovate / Neputincios Te-am cerșit, Doamne, / Până în creștetul muntelui Te-am căutat / Și orb am fost și n-am văzut / Că mereu, Doamne, erai acolo cu mine” – Athosul tămăduirii mele). În momentul în care simte apropierea divinității, poetul își asumă îndrăzneala mistică de a cere revelația totală: cerurile să se deschidă și stelelor să li se dea drumul să vină asupra pământului cu toată lumina, inclusiv cea ultimă. Prin acest act cosmic, credincioșii vor fi inițiați în taina devenirii, învățând despre sensul nașterii și, mai ales, despre simțirea proprie: „Deschide, Doamne, astăzi cerul / Precum întâia dată, / Ca pe un ochi de Fecioară, / De Preacurată, / Și dă drumul stelelor / Cele sfinte lumini de apoi, / Acum sau poate mai târziu / Vom învăța despre Naștere / Și despre sfințirea din noi” (Slobod colind). Paralel predispoziției către o cunoaștere apolinică, se conturează imaginea unui existențialism dionisiac, marcat de efuziuni senzoriale, dar străbătut, în substrat, de o melancolie latentă. Chiar și atunci când sărbătoarea se desfășoară într-un spațiu retras, precum puntea unei corăbii în derivă, ecoul persistent al tristeții insinuează incertitudinea și fragilitatea extazului: „Beau cot la cot cu marinari bătrâni, / Dorințe vechi le aruncăm la câini, / În mine tot trecutul am închis / Ca sub o ponosită pălărie. // Când portul a strigat / Era târziu / Și multe vase-au fost demult plecate, / În noapte freamătă ca niște hoți / Cântări marinărești demult uitate…” (Cântec uitat). Versurile trădează o filiație minulesciană, evocând acel lirism muzical, ușor decadent, care pare destinat să răsune în glasul unor foști marinari, adăpostiți într-o cafenea ponosită. În ambientul crepuscular, unde lumina, filtrată de un abajur crăpat, cade în reflexe obosite, poezia devine cântec al nostalgiei și al aventurii consumate.

Ionel Simota se înscrie, prin acest volum, într-o tradiție literară în care se împletesc aspirația metafizică și tentația existenței hedoniste, într-o tensiune fertilă, care amintește, pe alocuri, de sensibilitatea lui Francois Villon. Există o lirică a antinomiilor, în care simbolurile spațiului închis – cafeneaua întunecată, corabia izolată – sunt juxtapuse dorinței de evadare spirituală, de comuniune cu divinul.

În structura acestui volum, poezia lui Ionel Simota se afirmă ca un dialog neîntrerupt între teluric și transcendent, între setea de cunoaștere și melancolia limitelor impuse de condiția umană. Versurile oscilează între elanul ascensional spre divinitate și abandonul într-o existență marcată de efemer, păstrând însă, în orice ipostază, o tensiune lirică vie, susținută de jocul contrastelor și de o muzicalitate interioară subtilă.

Prin alternanța aspirației și căderii, poetul reușește să articuleze un univers liric de o autenticitate incontestabilă, în care nostalgia și revelația se conjugă într-un echilibru precar, dar profund expresiv. Volumul nu se reduce la simpla expresie a unor trăiri individuale, ci devine o meditație asupra traseului sinuos care leagă setea de absolut de inevitabila confruntare cu limitele ființei.