În sfârșit, mă aud cu vărul Cristian. Îmi răspunde grav, de parcă ar fi pe scenă la teatru:
— O, lume nouă în țară veche! Îmi vine să plâng…
Apoi oftează adânc, de parcă ar încerca să convingă un juriu de dramă. Îl aud cum își suflă nasul demonstrativ.
— Gata, zic eu, lasă teatrul!
— Nu e teatru, e realitate! oftează el din nou. Doar că o interpretez mai bine…
Se smiorcăie prefăcut… În timp ce-și exersează „tragedia”, își unge o felie de pâine cu miere.
