Ce ești, prinț sau om, când soarta te-aduce, Pe drum cu alții, sub același cer, În ora aceea, nimic nu-ți mai rămâne, Decât tu și ceilalți, în același aer.
Nu-i palat, nu-i piscină, nu-i splendoare, Doar pașii tăi, ca toți ai lumii, sunt, În clipa aceea, în fața lumii-ntregi, Ești doar un om, nici mai mult, nici mai puțin.
În acea secundă, nimic nu te înalță, Traiul tău rămâne acasă, undeva, Iar tu, în mijlocul lumii, fără măreție, Ești ca toți ceilalți, cu aceleași doruri...
Aerul împărțit, un singur festin, Nici diademă, nici apa ce te răcorește, În prezentul viu, ce nimic nu-l schimbă, Trăim acea clipă pe care viața o zămislește.
