Anii s-au dus fulgerând peste umeri,
nici nu i-am strâns, nici nu i-am pus în vorbe,
umbra lor trece ca fumul din lampă —
fără regrete.

Vremea îmi dă, după legi neștiute,
ani ce-ar putea să mai țină o viață —
poate treizeci, poate mai puțini.

Dacă s-ar rupe în zori firul de viață,
n-aș întreba, n-aș striga —
tot ce-am avut a trecut ca o apă,
clară și rece.

Vine sfârșitul cu pas liniștit,
fără furtuni, fără plânsete grele.
Toate se-ncheie cum pleacă o toamnă —
fără durere.

Din ’90 încoace,
anii s-au dus ca un râu fără vad,
tăcuți, cuminte curgând
printre zile ce n-au cerut nimic.

Teoretic,
aș mai avea treizeci și cinci de ani —
un răgaz domol,
suficient cât să privesc înapoi
fără teamă.

Dar dacă nu?
Dacă sfârșitul vine mai iute,
n-am să-l opresc.
Am învățat să plec
fără zgomot,
ca toamna
dintr-un copac deja gol.

Din ’90 încoace,
anii s-au stins ca scântei în zăpadă,
fugari, fără urme,
fără să ceară iertare.

Teoretic,
moartea m-ar aștepta
încă treizeci și cinci de primăveri.
Poate mai multe.
Poate.

Dar dacă nu?
Dacă timpul s-ar strânge,
ca o frunză în pumnul vântului,
fără veste,
fără cuvânt?

Din '90 încoace,
anii s-au risipit — fulgere tăcute
pe cerul vieții.

Teoretic,
mi-ar mai rămâne vreo treizeci și cinci de ani,
dacă moartea ar respecta statisticile.

Dar dacă n-ar fi așa?
Dacă plecarea s-ar grăbi,
fără anunț, fără rost?

Din 1990, 
până acum, 
anii au trecut ca fulgerul...
 
Dacă mai trec 35, 
m-aș apropia de moarte 
sau poate deja nu aș mai zări soarele. 

Dar dacă ar fi mai puțini de atât?