Din ’90 încoace,
anii s-au dus ca un râu fără vad,
tăcuți, cuminte curgând
printre zile ce n-au cerut nimic.

Teoretic,
aș mai avea treizeci și cinci de ani —
un răgaz domol,
suficient cât să privesc înapoi
fără teamă.

Dar dacă nu?
Dacă sfârșitul vine mai iute,
n-am să-l opresc.
Am învățat să plec
fără zgomot,
ca toamna
dintr-un copac deja gol.