Acest al patrulea volum al ediției critice Amprente și voci, subintitulat sugestiv Spiritul Olteniei, este rodul constanței universitarului Florea Firan și se distinge prin amploare analitică și prin caracterul monografic exclusiv, consacrat scriitorilor, ale căror opere sunt ancorate în spațiul geografic și cultural al Olteniei. Trebuie afirmat că s-a evitat cu meticulozitate repetiția și nu au mai fost incluși autorii deja analizați în volumele precedente. Prezentul tom adună laolaltă portretele a 51 de scriitori, selectați cu atenție, pentru a reprezenta plenitudinea talentului oltenesc. Demersul selectiv a avut în vedere nu doar criteriul apartenenței geografice, dar și relevanța estetică a operei fiecărui scriitor, astfel încât ansamblul să contureze o imagine coerentă și reprezentativă a identității literare. Autoritatea științifică și viziunea critică a profesorului Florea Firan conferă acestei lucrări soliditate academică.

Volumul se deschide cu figura monumentală a lui Tudor Arghezi, căruia i se acordă un spațiu critic amplu, pe măsura complexității operei lui. Alegerea acestuia ca punct de plecare nu este întâmplătoare, ci reflectă atât dimensiunea sa emblematică în contextul literaturii române, cât și consonanța profundă dintre profilul său creator și intenția generală a lucrării: aceea de a surprinde specificitatea și forța expresivă a literaturii oltenești. Arghezi nu este doar un reper estetic și stilistic, ci și un simbol al unei viziuni literare inovatoare, ancorată în tradiție, dar mereu orientată spre explorarea limitelor limbajului poetic.

Într-o epocă în care revizuirea valorilor culturale s-a făcut cu febrilitate și adesea cu zor injust, operele lui Dinu Săraru, precum și acelea ale lui Adrian Păunescu, au fost supuse unei duble lecturi, în funcție de poziția cronologică față de acel prag istoric numit, cu majusculă adesea abuzivă, Revoluția. Dacă înainte de 1989, ei ocupau poziții privilegiate în ierarhia culturală oficială, asumându-și, în forme diferite, un rol de reprezentare și, uneori, de legitimare a discursului politic, după acest moment de ruptură, percepția asupra lor a oscilat între recuperare critică și respingere vehementă. Florea Firan, spirit echilibrat și cunoscător subtil al contextelor biografice și literare, îi așază în peisajul postdecembrist cu o luciditate care evită atât denunțarea facilă, cât și idealizarea retrospectivă. În lectura lui, cei doi autori nu sunt doar relicve ale unui regim, ci martori complicați ai unei epoci și participanți activi, cu merite și limite, la drama reconstrucției culturale de după 1990. Punctul de vedere asupra operei lui Dinu Săraru rămâne, astfel, neatins de judecățile care au fost formulate în jurul acesteia, inclusiv de încadrările critice care, precum cea a lui Vladimir Tismăneanu, îl fixează pe autor în categoria „exponenților protocronismului”, alături de Paul Anghel sau Eugen Barbu. Dincolo de astfel de etichetări, criticul și istoricul literar Florea Firan păstrează un standard exegetic, orientat spre valoarea intrinsecă a scrisului lui Săraru, surprinzându-i filonul epic, atașamentul față de ethosul românesc și fidelitatea față de o viziune literară cu sorginți în realul concret, dar și în mitologia identitară. În această perspectivă, interpretarea nu se lasă distrasă de grilele ideologizante ale posterității, ci se concentrează asupra continuităților de substanță. Despre Adrian Păunescu, optica este aceeași, de evaluare echidistantă: „problemele și temele pe care acesta le dezbate îi definesc energetismul oltenesc, dar și implicarea în viața contemporană. În această pornire combativă fără repaus, se recunoaște figura poetului ce refuză izolarea turnului de fildeș, preferând, dimpotrivă, arena vieții, unde cuvântul devine armă și ideal” („Societatea noastră e luptă, vis și rană, / Așa e organismul care înfrânge vicii // Ce oameni conduc pe ceilalți oameni? / Cum să scurtăm prostia, să prevenim trădarea? / Aflarea la putere e cel mai dur examen” – Lumea șpalt). Adrian Păunescu, a cărui voce poetică a rezonat cu vibrațiile adânci ale unei istorii trăite și îndurate, se înfățișează, în cadrul literaturii române, drept o conștiință legată organic de fatumul poporului și al țării sale. În osmoza dintre creator și comunitate, dintre vers și destin național, se conturează figura unui poet care nu a conceput arta în afara angajării totale și a transformat scrisul într-o formă de slujire și asumare.

Între poeții moderni, autentici și de certă valoare, dar care au cunoscut o notorietate antumă modestă, se numără și Virgil Mazilescu — poet de o sensibilitate rafinată și de o originalitate remarcabilă, pe drept cuvânt considerat unul dintre cei mai talentați ai generației sale. În lucrarea de față, Florea Firan îi consacră nu mai puțin de opt pagini, într-o exegeză atentă și nuanțată, menită să restituie locul cuvenit unui creator care a preferat discreția zgomotului, dar a lăsat în urmă o operă cu ecouri adânci în conștiința lirică a modernității românești. 

Panorama prozei sudului, totodată, recuperează o sensibilitate aparte – un filon epic marcat de dramatism, mit și introspecție socială – înrădăcinat în ethosul oltenesc, dar cu largi deschideri spre universalitate. Astfel, Florea Firan identifică repere de netăgăduit în creațiile unor autori emblematici pentru filonul narativ românesc din sudul țării: meșteșugul analitic al lui Gib I. Mihăescu (care, „alături de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Cezar Petrescu, întregește galeria marilor romancieri interbelici”); dramatismul romantic al intrigii, care l-a făcut popular pe Mihail Drumeș; înclinația spre mit și pedagogie epică, specifică lui Alexandru Mitru; evocarea feminității și a destinului cotidian, definitorie pentru opera Ilenei Vulpescu. Prin această abordare atentă a prozei sudului românesc, criticul Florea Firan reconstituie morfologia spiritului narativ autohton, în care tipologiile umane, frământările istorice și vibrațiile afective se coagulează într-o hartă a sensibilității naționale. Într-o vreme când se multiplică formele fără fond, reîntoarcerea la aceste repere devine un exercițiu de igienă critică și, mai ales, un act de reverență față de vocația profund umanistă a literaturii române.

Dintre criticii și istoricii literari, se rețin nume de prestigiu ale culturii române: I. C. Chițimia, spirit erudit și echilibrat; Șerban Cioculescu, fin moralist și polemist de clasă; D. Caracostea, autor de sinteze vaste, întemeiate pe o solidă formație filologică; Pompiliu Marcea, critic animat de o vocație constructivă; Al. Oprea, cercetător riguros al literaturii vechi și moderne; D. Popovici, pedagog exemplar al spiritului analitic — alături de alți reprezentanți ai unei elite intelectuale care și-au închinat viața studiului literar, cu simțul valorii și respectul pentru tradiție.

Prin acest al patrulea volum din Amprente și voci, universitarul Florea Firan propune nu doar o cartografiere a literaturii oltenești, ci și o reflecție de adâncime asupra vocației creatoare într-un spațiu geografic cu veche și fertilă tradiție culturală. Spiritul Olteniei, evocat cu discernământ critic și rigoare analitică, devine aici un semn identitar recognoscibil în fibra stilistică, în nervul expresiv și în temele recurente ale scrisului. Dincolo de relevanța documentară, lucrarea dobândește un caracter formativ, pentru că redă continuitate unui canon regional, care riscă, în noile configurații ale discursului literar, să devină periferic sau uitat.

Florea Firan nu practică o critică declarativă sau militantă, ci o hermeneutică a nuanțelor, în care se întâlnesc rigoarea filologică și empatia culturală. Prin lectura lui, nume precum Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, Dinu Săraru sau Virgil Mazilescu sunt recontextualizate în funcție de complexitatea operei și a timpului istoric, nu de ideologii tranzitorii sau de clișeele polemicii postcomuniste. În acest sens, el se înscrie în descendența acelor spirite critice ale culturii române – acelea care au știut să distingă între valoarea autentică și larma conjuncturii, între creația durabilă și efectul de moment.

Într-o epocă grăbită să reevalueze totul, dar rareori cu temei, efortul universitarului Florea Firan rămâne un act de fidelitate față de misiunea criticii: aceea de a limpezi, de a pune în relație, de a conferi sens. Prin sobrietatea tonului, prin temeinicia analizei și prin refuzul oricărei retorici stridente, volumul de față se impune ca o operă de referință în peisajul exegezei românești contemporane. El oferă nu doar o galerie de portrete, ci și o lecție de metodă, o demonstrație că, dincolo de mode și revizuiri, adevărata critică este, înainte de toate, un act de cultură.