Cristian păstrează convingerea, exprimată cu o gravitate care nu îngăduie zâmbetul, că sub pielea istorică a Romei pulsează un oraș subteran, tainic și viu, ascuns privirii profane. Mi-a povestit, cu un fel de fervoare reținută, cum a fost de serviciu la Panteon — acel templu al spiritului antic, care sfidează timpul și rațiunea — și cum a rămas uimit de deschiderea rotundă, perfectă, de aproape douăzeci de metri, lăsată voit în mijlocul cupolei. O rană deschisă spre cer, fără acoperiș, fără sticlă, fără apărare — și totuși, prin ea nu cade niciodată ploaia. Acel „niciodată” rostit de Cristian are ceva din absolutul unei revelații, al unei experiențe care scapă fizicii și se apropie de mit.

Fiind de serviciu la Panteon într-o seară târzie, când vocile orașului par să se stingă în tăcerea pietrelor milenare, Cristian a fost invitat de administratorul clădirii să coboare sub edificiu. A acceptat, mărturisește el, cu o curiozitate firească, dar fără să intuiască nimic din ce avea să urmeze. Au pătruns adânc, sub temelii, iar ceea ce a descoperit acolo pare desprins dintr-o viziune. „Părul mi s-a făcut măciucă” — spune el, și expresia capătă greutatea unei stupefacții autentice. În fața lui se deschidea o stradă luminată, cu case locuibile pe ambele laturi, ca într-un cartier viu, dar tăcut, suspendat între real și fantastic. A simțit cum picioarele i se înmoaie, cuprins de o teamă fără nume, și a cerut să se întoarcă, în ciuda insistențelor administratorului, care voia să continue coborârea în necunoscut. În acel moment, ceea ce părea o simplă incursiune s-a preschimbat într-o experiență a limitei — o confruntare cu un trecut care, sub lespezile Romei, nu se lasă nicicând îngropat pe deplin.

Ceea ce tulbură în povestirea lui Cristian nu este doar ineditul situației, ci natura însăși a descoperirii. Căci el nu vorbea despre o așezare romană străveche, despre vreo relicvă urbană conservată sub straturi succesive de istorie — ci despre un oraș viu, modern, perfect funcțional, contemporan cu noi și totuși ocultat privirii publice. O lume paralelă, luminată artificial, cu case locuite de oameni nevăzuți, cu artere tăcute care se ramificau de o parte și de alta, ca într-un vis lucid. Nu ruine, nu pietre muzeificate, ci o rețea urbană în plină activitate, scufundată sub Panteonul Romei ca un secret păzit cu sfințenie. Iar spaima lui nu venea din întâlnirea cu trecutul, ci din confruntarea cu o realitate care sfidează logica vizibilului. A vrut să se întoarcă — nu din prudență, ci dintr-un instinct al conservării pe care rațiunea nu-l putea controla. Administratorul îi cerea să meargă mai departe, dar dincolo de acel prag, intuia, nu l-ar mai fi așteptat doar misterul, ci poate exilul din lume.