Revăd Brașovul , după mai bine de șapte ani
Îmi arunc un ochi, din mersul mașinii, spre Castelul Bran, când sunt sunat de părintele Cristian Muntean, poet din Brașov. Mă întreabă când ajung. Îi spun că, în niciun caz, nu voi ajunge până la ora 15, când prefigurasem că vom bea o cafea. Rămâne să ne mai auzim.
Intru în Brașov… Întrezăresc afișe cu Prima Școală Românească.
Ajung la hotel. Mă uit pe inscripția de la intrare: 1789- atunci, a fost ridicată această casă maiestuoasă.
Ies în oraș. Îmi umblă prin minte cuvintele poetului Alexandru Drăghici: „Pentru mine, Brașovul, prin cafenelele lui, este un fel de Innsbruck”.
Nu o cafenea este ținta mea, ci terasa. Dar pe care să o aleg, dintre cele aliniate în centru?
Comand ceva, undeva între „Roma” și „Dracula”… Mai mult pentru a avea ocazia să stau la terasă și să mă uit la lume.
După un timp, începe să plouă destul de puternic. Băieții leagă umbrelele între ele, cu niște extensii, ca să-i protejeze pe clienți de ploaie.
Cât timp cercetez vremea pe telefon, soarele revine temeinic pe cer.
(Va urma)