Opera poetuluiLiviu Ioan Stoiciuse încadrează înpostmodernism, curent literar afirmat după 1980 și consolidat mai ales după 1990. Poezia lui se caracterizează printr-ovoce reflexivă, tensionată între existențialism și ironie, deseori marcată de un ton confesiv și grav, dar și de o distanțare critică față de clișeele poetice tradiționale. Stilul său recurge lafragmentarism, intertextualitate și autoironie, elemente tipice postmodernismului, dar păstrează șirădăcini în expresionismul interiorizat. În cel mai nou volum, intitulat cu o transparență semnificativă Mersul lucrurilor (Editura Limes, Cluj, 2025), Liviu Ioan Stoiciu se angajează, cu o gravitate sobră, într-un demers de descifrare a ordinii — sau poate mai curând a dezordinii — lumii, după o metodă care nu refuză luciditatea și nici nu abdică de la dramatismul interogativ propriu spiritului modern. Structurat tripartit, volumul pare a urmări, încă din prima secțiune, OMUL GOL (în sine: de ce, cum, când, unde, cât), un parcurs inițiatic: acela al omului liberat de straturile uzate ale convenției, pentru a putea contempla, cu obiectivitate, resorturile adânci ale realului.

Unul dintre motivele profunde ale acestei debarasări de acumulări — exercițiu de igienă spirituală și reîntoarcere la esențial — îl constituie, în viziunea lui Liviu Ioan Stoiciu, tocmai inocența originară a lucrurilor care l-au impresionat cândva și care, iată, persistă în prezent sub forma acelor „cioturi de amintiri pe deal, câte vrei, cioturi pline cu / cuiburi de insecte, înscrisuri / înregistrate la întâmplare pe dealul de deasupra // vârtejului” (Deasupra vârtejului). Aceste relicve ale unei percepții nealterate devin puncte de sprijin într-o tentativă de reconstituire a realului filtrat printr-o sensibilitate vigilentă, dar neîmpovărată. O condiție esențială pentru a putea urca, din nou, pe scara lucrurilor — cu acea perspectivă limpede, fără distorsiuni sau excese — este tocmai aceea de a se așeza deasupra vârtejului, acolo unde haosul se arată în întreaga lui goliciune destructurantă. Dar Stoiciu nu propune nici evadarea în abstracțiune cerească, nici înfundarea în materialitatea brută a lumii. Dimpotrivă, poziția privilegiată este cea mediană, cea a echilibrului — locul de unde se pot înțelege cele superioare și cele inferioare („nici în cer, nici pe pământ”), fără a cădea pradă niciunui extremism metafizic. Este o așezare în spiritul aurea mediocritas, idealul latin al măsurii, al centrului viu, de unde lucrurile pot fi gândite nu în dramatismul lor singular, ci în armonia tensiunilor pe care le presupun.

A doua secțiune, intitulată UN OM CA MINE (iarăși și iarăși: chestii personale), deschide o meditație discretă, dar densă, asupra eului. Autorul își desfășoară identitatea ca pe o fibră vie, înrădăcinată în gesturi cotidiene, în schimburi anodine cu cei din jur — acele „banalități” care, tocmai prin firescul lor, devin repere de autoidentificare. În subtext, pulsează un spirit de contrarevoluție, o rezistență tăcută și constantă acolo unde s-a aprins prima dată scânteia impulsului de a ieși din rând. Totul se încheagă într-o geografie intimă — un „canton” ales nu din retragere, ci dintr-o fidelitate față de un echilibru interior, ale cărui ritmuri devin unitate de măsură a timpului trăit: „la ce mă uit eu de fapt? La / aluatul sufletului locului și al celor plecați, amestecați, atârnați / în cuie, prinși în cercul amintirilor deșănțate / din copilărie, aluat frământat în / picioare de vizionari ca noi… Fac poze în 20 mai / 2006 cu tata, cu surioarele Mela și Ita – / aici a fost paradisul nostru” (Canton după canton).

A treia secțiune, O viață de om (în așteptare, aici și care încotro), se conturează ca o anamneză lucidă, o reconstituire interioară a unei traiectorii marcate de încercări, de clipe suspendate și de interogații asupra destinului. Nu este vorba de un simplu exercițiu de memorie, ci de un gest ontologic: o coborâre în adâncul unei biografii trăite cu febrilitate și cumpăt, în care prezentul devine prilej de interpelare a trecutului. Se distinge, în filigran, o succesiune de momente – unele apăsate de neputință și năpastă, altele înviorate de un licăr de speranță, ivit pe fundalul unui orizont mereu schimbător. Printr-o pedagogie tăcută a răbdării și, poate, prin harul unei ocrotiri divine, subiectul ajunge la un punct de epifanie, la o formulare care depășește simpla constatare: „străbat nemărginirea!”, exclamație care nu e sfidare sau o pretenție de măreție, ci o recunoaștere a unui efort de a rămâne fidel sieși, în ciuda vremelniciei („Dacă te întorci, mergi înainte și dai peste tine. Nu mai / face niciun pas. Poate ajunge la o învoială, / în sine, în particular… Acum ce / ți-a cășunat pe mine? Se ceartă singur. Nu mai fi / atât de amărât… Tot ce e bun îi e pus / la dispoziție, se simte în deplinătatea forțelor, în armonie. / Aș vrea să se scoată din minte, să nu mai sufere. / Ce rost mai are istoria lui? Cui face el jocul? E la mijloc / o inferioritate biologică – și suferă, / mai are de jucat vreun rol? Nesilit de nimeni…” – Străbătând nemărginirea).  

Titlul volumului, aparent simplu, ascunde în el o întreagă problematică: mersul – deci, dinamica, evoluția, poate chiar destinul — lucrurilor, adică al unei realități care, pentru a fi înțeleasă, trebuie mai întâi contemplată din afara haosului imanent.

Într-o vreme în care excesul, fragmentarea și ruina sensului par a dicta regulile jocului, el propune o întoarcere la o privire cumpătată, centrată, dispusă să renunțe la acumulări pentru a regăsi adevărul în semnele mărunte, dar încă vii, ale lumii.

În contextul operei lui Liviu Ioan Stoiciu, volumul Mersul lucrurilor se prezintă ca o sinteză matură a propensiunilor lui tematice și stilistice. Poet al revelației cotidiene, Stoiciu reușește aici un echilibru rar între tonul grav și prospețimea privirii. Dacă în scrierile anterioare apăreau mai accentuat angoasa, fractura interioară, căutarea unei verticalități imposibile, în acest volum se impune o voce care a traversat criza și vorbește dinspre cealaltă parte a neliniștii, cu o resemnare limpede, aproape senină.

Stilistic, discursul păstrează acel amestec de notație concretă și reflecție profundă, cu accente diaristice și trimiteri culturale discrete, dar fertile. Poemele devin loc al traversării – a timpului, a memoriei, a sensurilor – și al restituirii unei realități în care ordinea nu este dată, ci dobândită, cu efort și discernământ.

Într-o vreme în care excesul, fragmentarea și ruina sensului par a dicta regulile jocului, Mersul lucrurilor este un reper pentru cititorul care mai caută, în poezie, o formă de adevăr.