Opera poetului Ion Cristofor poate fi încadrată, în linii generale, în sfera neomodernismului, cu afinități spre reflexivismul existențial și accente simbolice și expresioniste, mai ales în volumele de maturitate. În primul rând, imaginile poetice sunt adesea vizionare, cu accente mitice sau cosmice, ceea ce apropie lirica lui de o viziune ontologică, frecventă în neomodernism. În al doilea rând, unele poeme evocă neliniști metafizice, spaime abisale sau viziuni ale descompunerii lumii, ceea ce duce spre expresionism. Ion Cristofor nu poate fi redus la un singur curent. El scrie dintr-o poziție de sinteză a tradiției lirice românești postbelice, cu deschidere spre poezia europeană, dar cu o profundă voce personală, care transcende clasificările rigide.

Unul dintre cele mai izbutite volume pe care am avut privilegiul de a le citi în ultima vreme, Peștele de sticlă (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2025), impune o lirică bazată pe observarea nemijlocită a realului. Autorul își extrage materia din spectacolul cotidian, dar o trece prin filtrul unei sensibilități care știe să vadă simbolul acolo unde alții nu surprind decât banalul. Astfel, cerșetorul aflat sub zid, în ploaie, nu este doar expresia unei lipse materiale, ci devine o figură aproape alegorică: nu lipsa unui acoperiș îl determină să rămână acolo, ci frumusețea tristă a ploii, ai cărei stropi îi par monede de argint („Stă ațipit sub un zid / cu mâna întinsă. // Picăturile de ploaie / cad / ca bănuți de argint” – Cerșetorul). Bibeloul în formă de pește, relicvă a unei epoci stagnante, își depășește condiția de obiect decorativ și se încarcă de o tensiune simbolică: prin repetiția inertă a discursurilor televizate, el pare că ar putea prinde viață, sugerând absurdul în care realul și iluzia se confundă („În sufrageria mătușii / pe o dantelă făcută de mâna ei / un pește de sticlă roșie / ascultă mereu / aceleași știri de la televizor / cu politicienii ce ne promit / marea cu sarea. // Luată de val, / mătușa mea crede și ea că într-o zi / peștele va începe să înoate” – Peștele de sticlă).  

Cu un gest aproape imperceptibil, dar încărcat de o greutate simbolică, poetul își leapădă cununa de pe frunte, de parcă ar simți anticipat povara unui premiu dobândit în agora elenă. În adâncurile subconștientului, tresare ideea că la porțile cetății ideale platonice, laurii ar putea deveni stigmat: „Recent întors din călătoria în Grecia / poetul înconjurat de sacre vedenii / și-aruncă în valurile râului întunecat / cununa de lauri / din ce în ce mai îngrijorat / că Platon  îl va alunga din urmă cu biciul / din cetatea sa ideală” (Pisica neagră). Gestul renunțării nu este o retractare, ci o formă de luciditate: e prețul plătit de cel care înțelege că adevărata recunoaștere nu se dă în agora.

Într-o lume sfâșiată de veșnice învrăjbiri doctrinare, unde guvernele se succed prin negație reciprocă, singura constantă rămâne credința – tăcută, dar neclintită, asemenea unui stâlp de lumină în bezna vremurilor. Tradiția religioasă, cu solemnitatea-i ritualică, retrasează anual pașii omenești ai Mântuitorului, ca o aducere-aminte nu doar a patimii, ci și a speranței. Și totuși, pe acest drum sacru, în preajma lui Iisus, umbrele vechilor tâlhari nu încetează să se ivească – mereu alții, dar mereu aceiași în duh, ca o fatalitate care însoțește condiția umană: „În fiecare an / ți se bat alte / piroane în brațe / și rămâi același / blând și iertător. // Doar tâlharii / de dreapta și de stânga / se schimbă / an de an. // Cei pe care noi, păcătoșii, îi alegem” (De peste două mii de ani). În acest raport dintre istorie și transcendență, credința încetează a mai fi o simplă consolare sentimentală și se înfățișează ca o formă de luciditate teologică – înțelegerea că destinul unei națiuni nu se judecă prin extensia teritorială sau prin succesiunea regimurilor, ci prin fidelitatea cu care oamenii au păstrat, neștirbită, în adâncul ființei lor, icoana Dumnezeului celui Viu, așa cum a fost revelat în Hristos și mărturisit de Biserică. Din trecutul istoric, nu dăinuie adesea decât o urmă – o pată de sânge, întipărită pe colțul unei file de caiet școlar, dar pe verso, acolo unde hârtia poartă ecoul nedeslușit al petei, se conturează, parcă în răspăr cu logica strictă a faptului istoric, prezența lui Dumnezeu, ca o pavăză. Dumnezeu rămâne, paradoxal, neînscris în cronici, dar mereu prezent în marginea lor. Pe filele manualelor, se adună evenimentele: bătălii, tratate, răsturnări de regimuri, însă cea mai profundă urmă nu este fapta, ci ecoul ei moral – pata de sânge pe colțul unei foi de caiet, întâmplător uitat de un copil într-o sală de clasă. Pe verso, acolo unde lumina pătrunde filtrat, se întrevede un chip: nu zugrăvit cu aur, ca în icoane bizantine, ci schițat ca o prezență discretă. Deși a refuzat să joace după regulile noastre, Dumnezeu nu intră în conflict cu istoria, dar o însoțește, așteptând ca omul să aleagă între dreptate și arbitrariu, între jertfă și cruzime, între tăcerea complice și cuvântul mărturisitor: „Pe caietul de școlar / al fiilor tăi / istoria e doar o pată de sânge. // Pe cealaltă parte a hârtiei / Dumnezeu tace / ca și când n-ar exista” (O pată de sânge).

Peștele, ca simbol ancestral, este încărcat de multiple conotații: în tradiția creștină timpurie, el era semn al lui Hristos, o taină a credinței în vremuri de prigoană. Însă, odată transformat în bibelou, în ornament inert, el suferă o metamorfoză: din semn viu al credinței, devine obiect de vitrină, redus la funcția de decor, martor tăcut al unei lumi în care sensurile profunde sunt golite, dar păstrate ca amintire formală. Titlul volumului lui Ion Cristofor – Peștele de sticlă – este o emblemă încărcată de semnificații sociale și spirituale stratificate. În contextul cultural al României de dinainte de 1989, acest obiect decorativ – peștele de sticlă, omniprezent în vitrinele sufrageriilor modeste, printre milieuri și pahare nefolosite – devine un simbol al unei epoci încremenite între aparență și aspirație, între mimarea eleganței și precaritatea reală a existenței.

Lirica lui Ion Cristofor nu inventează: ea revelează. O face cu o limpezime rece, aproape clasică, dar străbătută de un fior discret al neliniștii moderne. Prin acest volum, autorul oferă cititorilor o perspectivă rafinată și introspectivă, consolidându-și statutul de voce distinctivă în literatura română contemporană.