Cristi mă sună din Verona. Așteaptă autocarul, stă jos pe o bancă, lângă un McDonald’s.

— Stai că nu te mai aud bine… A căzut o fată, o liceană, de aici, de la festival. A dat cu capul de pământ — de iarbă, mai exact. Au venit colegii lângă ea, s-au strâns, s-au uitat. Abia acum a început să plângă. Ăștia, pentru orice, se duc la spital. Ia uite! Se agită: cheamă pompierii… ba nu, i-au pus o cutie de Coca-Cola rece, la cap. Acum râde. Nu mai are nimic. Păi o româncă? Dădea cu capul de piatră, o spărgea și zicea, cu mirare: „Ce piatră slabă!”… Stai, nu închide! Mă sună cineva… și nu știu cine.