Am mers în Poiana Brașov. Nu am avut unde parca, fiindcă toate locurile erau cu plată și nici nu știam exact ce ar merita vizitat. Am străbătut stațiunea și am remarcat hotelul „Simona Halep”. Apoi, am decis să mă îndrept spre Râșnov.

Pe drumul îngust, am observat câteva mașini de raliu — se pregătea Raliul Râșnov. Am încercat să ajung la Cetate, dar doi inși, care rupeau bilete, mi-au spus că este închisă. Fără să cobor din mașină, am pornit direct spre Brașov. Undeva, deasupra orașului, am găsit un loc de unde să-l privesc de sus și am oprit pentru câteva minute.

Poetul Cristian Muntean m-a sunat din nou, pentru a ne întâlni la o cafea, dar am amânat întrevederea pentru ziua următoare.

Spre seară, m-am îndreptat spre un restaurant unde aveam rezervare. Pe trotuar, în geamul unei case, un copil vindea flori. Era puțin mai mare decât florile pe care le oferea.

În restaurant, am fost plasat într-un loc mai bun. Oricum, nu sunt un adept al decorului vechi, haiducesc, cu ziduri din cărămidă aparentă. După ce am ascultat, din nou, la difuzoare, pe cel care-l imită pe Gică Petrescu, am ieșit gândindu-mă că nu voi mai reveni aici: meniul e mereu același.

Fără să bănuiesc — intrând pe soare —, am descoperit că plouase destul de tare și se făcuse răcoare. Am trecut pe lângă Muzeul de Artă, care tocmai se închisese.

În drum spre hotel, am trecut din nou pe lângă același copil. Aveam un pachet cu mâncare — luasem ceva la pachet — și i l-am oferit. A fost surprins. A spus un „Mulțumesc!” firav. Mi s-a rupt inima pentru copil: era tot acolo, nemișcat. Și florile păreau să fie în același număr.