Pe seară, am mers în partea nouă a orașului, pentru a intra în mall-ul de acolo. În drumul parcurs pe jos, am zărit Teatrul Sică Alexandrescu, pe care l-am fotografiat. Am simțit o emoție elevată la vederea clădirii.
La intrarea în mall, am manevrat acea ușă rotativă ca în filmele de comedie vechi, din anii ’20 ai secolului trecut, când protagoniștii se șicanau în cadrul ușii.
Pe scările rulante, am văzut fetele de la handbal, echipa Dunărea Brăila.
Nu am luat nimic din magazine. Eram și puțin dezorientat, din cauza amplorii interiorului și a mișcării continue a oamenilor.
Nu am mai revenit la hotel pe jos. Obosisem în plimbarea anterioară… Am luat un taxi. Șoferul era destul de ursuz. L-am întrebat despre stadion. Mi-a spus că nu mai există și a început să-mi laude echipele maghiare. I-am spus că sunt din Craiova și sper la campionat.
— Nicio șansă! mi-a replicat. Va umbla Jiji la arbitri și tot ei vor lua campionatul.
Câtă dreptate! Dar am bănuit că are dreptate încă de când i-am auzit tonul. Am luat un taxi. Șoferul era destul de ursuz. L-am întrebat despre stadion. Mi-a spus că nu mai există. „Sunt din Craiova și sper la campionat”, am adăugat. „Nicio șansă!” mi-a replicat. „Va umbla Jiji la arbitrii și tot ei vor lua campionatul”. Câtă dreptate! Dar am bănuit că are dreptate, încă de când l-am și auzit.