(în stil de hexametru antic)
M-am trezit din tăcere pe scena de piatră a visului ars,
Unde jarul lovea în rândurile prime cu strigăt de scrum,
Și din gurile largi ieșea fumul durerii ce nu mai e glas.
„Pleacă, focul din tine ne mistuie-n plus!”
Însă-al patrulea rând, cu blândețe, m-a vrut mai aproape:
„Stai, căci lumina ce-o porți ne amintește că am fost vii;
Tu nu arzi, ci domolești dogoarea cu aerul tău.
Casa de ieri ne revine în umbra pe care-o aduci.”
Iar deasupra, în boltă, vedeam cum sforile negre
Țin în frâu întunericul, lent îl mișcă, îl leagănă-n timp.
Era exilul promis, balonul purgatoriului viu,
Ridicat dintr-o rugă — a celor ce încă mai sunt.
„Este o șansă!”, am spus. Dar ecoul sosi înapoi:
„Este, dar nu și pentru noi!”, au răspuns cei în mantii de aur.
M-am apropiat să vorbesc, încântat de lumina lor grea —
Însă plumbul din haina lăuntrică trăgea vorba-n jos.
Nu mai plutea rostirea, căci în lumea de dincolo, fapta
Ia contur: moralul devine materie grea.
Niciun cod nu e nevoie, ci doar gândul își cere ecou.
„Nu”, mi-au spus, fără voce, dar limpede, citind în ființă,
„Ai doar simțul a ceea ce nu ți se potrivește cu firea.”
„A!” — am rostit, scurt și clar, ca un „Evrika!” mut,
Știind că locul de taină e acolo unde trăirea
Se potrivește cu fapta, cu graiul, cu vechea lumină.
Apoi m-am trezit printre halate de alb,
Trăgând de ele cu teamă, crezând că sub pânza lor grea
Găsesc vorbele dense, ca plumbul topit din adâncuri.
La hotarul final, între viață și lumea ce vine,
Acolo unde Leonardo urcă-ntr-un zbor inventat,
Am zărit viitorul — o fugă de sine, un vis,
Ce împinge întreaga mulțime spre aurul vechiului timp.