Anii s-au dus fulgerând peste umeri, nici nu i-am strâns, nici n-am știut să-i țin — umbra lor trece ca fumul din lampă, stinsă tăcere, fără regret și fără nume.
Vremea îmi dă, ca un zeu melancolic, ani ce-ar putea să mai țină o viață — poate treizeci, poate doar umbra unei speranțe.
Dacă s-ar rupe în zori firul vieții, n-aș întreba, n-aș striga, n-aș chema; tot ce-am avut a trecut ca o apă clară și rece, curs fără mal și fără sfârșit.
Vine sfârșitul cu pas liniștit, fără furtuni, fără plânsete grele — toate se-ncheie cum pleacă o toamnă: tremur de frunze fără durere.
