Anii s-au dus ca un stol de ninsori, Fulgerând peste tâmple, fără urme, Nici i-am oprit, nici nu le-am spus pe nume – Umbra lor tremură-n tăceri de sori.
Zilele vin, dar nu mai sunt cărări, Vremea îmi dă ce nu mai pot cuprinde: Un timp străveziu, în care nu se prinde Nicio dorință, niciun glas de ieri.
De m-ar chema tăcerea într-o zi, Aș merge-n ea ca-ntr-o pădure goală, Fără regret, fără întors priviri.
Căci viața trece, limpede va fi – Ca apa rece, clară și domoală, Când toamna pleacă fără amintiri.
