Sonet – „Amfiteatrul dintre lumi”

M-am trezit pe scenă, într-un amfiteatru,
Cu fețe arse-n flăcări de sub mine –
Strigau cenușă, cu dureri haine,
Rugându-mă să plec, să-mi scap aratru.

Alții, din rândul patru, cu alint
Mi-au zis: „Rămâi, e rece-al tău mister,
Ne-nvăluie cu amintiri de cer,
De casa vieții dusă-n labirint.”

Deasupra umbrelor vedeam sfori fine
Ce le conduceau tainic, lent, domol –
Cuvintele zburau cu greu spre mine,

Căci mantii de aur, cu plumb în interior,
Apăsau spirite ce-au fost sublime...
Dar eu rosteam un „Vai!” purificator.













Prin oraș...
ori ești
prinț

sau
om
modest

te întâlnești
pe aceeași stradă
cu alții

în clipa aceea
ești egalul tuturor

nu-ți porți
palatul
pe umeri

nici piscina
nu te urmează

ești doar tu
în haine

ca toți ceilalți
pe traseu

ești
o rază
care nu are adăpost

traiul tău
rămâne acasă

nu te scalzi
în jacuzzi
prin oraș

momentul
concret ca piatra
topește
diferențele


Planuri de bătaie

O găină își spânzură strigătul de garduri. 
Urechile mele dau fuga să-l salveze, 
de la prăbușirea în spațiu. 

Fantasme zgâlțâie câinele. 
Lătratul îi sare din gât. 

Amurgul s-a rănit. 
Vin femei să-i strângă sângele în vase. 

Un purceluș rumen, cu mărul în gură, 
este instalat în peisaj 
și concurează ridicolul lanului de porumb, 
care-l toacă, demult, cu întrebarea: 
tunurile armatei au bubuit?


















Monolog

A trecut Cronos să-mi ia din zile 
și i-am spus că nu-mi mai pasă. De azi, 
sufletul meu este indiferent la gălăgia din Olimp. 

-Nu te mai interesează filosofia, Diogene?
-E opțiunea mea permanentă, 
dar m-am săturat să deservesc pe alții, 
captiv în portul speranței de a-mi trăi viața, 
după placul inimii. 

Aidoma razelor soarelui din odaie,
unde plutesc particule de materie fină, 
privirea mea e spre marii filosofi,
ajunși, demult, pe tărâmul lui Hades.

Umbra lor exuberantă 
se ciocnește de pergament,
rostogolindu-se în spațiul dintre arte și realitate. 
Este un spectacol perfect, 
care face toți anii, Cronos!













Zărind dealul Banița
Mă prind cu mâinile de prima creangă 
mai rezistentă. 
A treia pare mai sigură. 
Mă cațăr să ajung la ea.

privirea mea trece pe deasupra salcâmilor, 
înspre dealul Banița, 
înșirat ca o șa de cămilă.

Încep să mă simt 
ca într-un cuib de plictiseală.
Mama nu mai termină de pus boabele 
de porumb în pământ. 
Cât să stau cu ochii în zare?

Cât m-ar fi înseninat vecinătatea guguștiucului, 
pe care, 
adineauri, 
l-am observat întinzând spre mine 
gâtul cu dungă subțire și neagră; 
îi strălucea penajul 
ca unui rapsod, costumul popular.

Pisica miaună pe te miri unde 
și mă abate, 
imediat, 
de la intenția de a fi pui de pasăre.

Îmi strig mama...
-Vin acum! mi-a răspuns, 
dar, 
în locul ei, 
a venit etatea de astăzi, 
atât de îndepărtată de ziua 
când nucul, 
pentru mine, 
însemna imperiul cel mai mare, 
dobândit într-o clipă de visare. 




Pământul, în vremea lui Dedal 
Când din planeta în rotire, 
sărea câte o bucată măruntă, 
cum e țigla, 
se auzea mistria lipind-o la loc.

Gura vulcanilor era astupată 
cu palma de către zeul ocrotitor, 
erupția 
se întinsese pe fața oamenilor, 
ca niște pete.  

Dedal, 
întemeietorul vestitului neam de artiști, 
se izolase în atelier, 
spre a-și explora cheful de muncă, intrat, 
periodic, 
în vacanță.













Tihnă 
Între peisajul interior 
și neaua care, uneori, îl sufocă, 
fără să-l șteargă de tot, 
s-a instaurat un climat cald.

În casă, 
lucrurile respiră mai tare 
decât bunicii mei, 
pe care îi vizitez, 
fix după un an...

Îmi scutur zăpada de pe palton, 
iar fulgii, 
căzuți de pe mâneci, 
se uită după un acoperiș, 
pe care să-l urce din nou 
și să-l facă mai țuguiat, 
o geometrie haioasă, 
inventată de natură, 
pentru ochii mereu căutători de nou, 
ai oamenilor.

Soarele - iată-l! cum stă înfundat 
în butie, 
soare murat, 
acrit de eclipse și de zboruri 
de cercetare a magmei sentimentale, 
o parte de nor zace pe zer.

Trag ușa după mine.
Afară, 
iarna își aruncă mantaua.
Cu ziarul în mână, 
bunicul mă invită să iau loc lângă sobă.

Un gând de corabie, 
pe care-l îmbrățișez fulger, 
atrage neliniște de pescăruși 
înspre această clipă de tihnă. 




Poemul vârstei 
în pom
atârnă tristețea
ca un sac
fără frunze

o gânganie
se târăște încet
în spate
cu ultimele ei clipe

soarele
cade în curte
și razele răsună —
ca bețe lovind
o tobă veche

ar fi posibil
să treacă lumina cerului
pe lângă planetă?

cu binoclul,
dintr-o pădure,
am urmări-o

urcați
unul peste altul —
ca un stâlp
văzut din cosmos

din când în când
mă refugiez
în trecutul meu
purtat în sinea mea
ca bijuterie

și nicio greșeală
făcută oricând
nu e mai gravă
decât
înaintarea în vârstă

viitorul,
pe care nu-l pretind,
îmi semnalează
sosirea lui

albindu-mi
firul de păr
Peisaj stelar 
O, cum este oare să locuiești pe-o stea? 
Tălpile se afundă în lână 
sau se vor juli de asprimea solului? 

E prinsă pe stâlpi steaua? 
E un palat comod? 
O, ce n-aș da să mă mut acolo, 
pentru o zi. Să văd femeile umblând 
în strai cald, 
vegheate de heruvimi trufași. 

În râurile de jar, 
vor străluci stindarde 
ale nu știu cărui trib barbar. 

La fântână, 
cumpenele se vor înclina și, 
în aurul dinăuntru, 
ciutura va poposi cu zgomotul inimii 
celor care, în vreme, vor fi ruginit...
 
Caii de metal vor scârțâi în galop, 
iar de pe șei, 
emirii vor luneca în umbra palmelor de zei. 

E steaua doar un licăr în noapte
sau poate un loc unde timpul nu moare,
iar dorințele se prefac în aur curat?

O, să rămân acolo, măcar o clipă,
unde lumina nu obosește să ardă,
iar ecoul inimii răsună în infinit.








Cândva 
Striveam în alergare crinii, 
grădinile se bucurau 
că aduceam jocul 
în societatea vegetală.

Pentru sufletele 
care preferă ogorul în deplin elan, 
am defini vinul „amintire de struguri”. 

Silueta de arcuș (a cuiva însemnat 
să îndrepte imperiul) 
înlătură din iureș zăngănitul de săbii.

Moneda descrie în aer unghiuri ale decăderii,
sub ochii unui meteorolog cu valențe 
de corector al amplorii furtunilor. 

Oftatul înaintașilor se trântește pe canapele...
















O zi 
Zăpada îmi îngreunează inima de copil, 
care vrea să zburde cu sania și nu are pe unde... 
Peste tot, pulsează singurătatea, 
ca sunetele tobelor, 
bătute în amurguri de saltimbanci, dați jos de către sclipirea evenimentelor, din pomii seculari. 

Mă uit la omul de zăpadă. 
I s-au pus ochi de cărbuni, 
pentru a nu vedea pustietatea albă, 
care, surprinzător, este condiția lui de viață.
 
Cum voi trece de această zi, 
care și-a pus armură de soare pe piept, 
pentru a nu o răni sulița sufletelor care astăzi pier? 

Voi asculta, pe seară, trântit pe un scaun, 
poveștile vecinului care-mi va vizita bunicii. 
Acesta e „tata Ticu", de mai departe rudă, 
dar tot din același trunchi deprins, 
al neamului Tițu. 

Seara s-a lăsat peste sat, 
îmbrățișând zăpada într-o liniște de sticlă. 
Poveștile s-au desfășurat ca firul unui fuior vechi...

Privind la focul sumar din sobă, 
sufletul meu s-a înmuiat, 
precum lumânarea uitată să ardă. 

Omul de zăpadă nu e trist, ci temerar. 
Își poartă singurătatea albă cu mândrie.

Pe tăcute, 
mi-am promis să îmi iau sania, 
chiar dacă nu va fi loc de zburdat. 
Voi trasa dungi noi pe zăpadă. 

Copilăria este o cale pe care alegi să o desenezi.


Cum ar fi trebuit să ne transformăm...
Mă apropii cu mintea de castel 
și aștept răsărirea prințesei în balconul de dragoste, ridicat în melancolie, ca marea, în calea trăsurilor.
Sper în lămurirea problemei sentimentale, 
pentru totdeauna...

Caut, 
în desișul din inimă, 
plantele tinere cu șansa de a plonja în lumina binelui, 
le recunosc după forma de ferestrău a frunzelor, 
astfel încât, 
în depășirea concretului, 
să poată tăia răul de la rădăcină.
Voi fi atent la rumeguș, 
să nu se instaleze în sclipirea de argint a lucrurilor, 
de care, pe urmă, voi fi obligat să scap 
și să le arunc în perimetrul vast al nimicului, 
din cauza putregaiului care le cănește, 
care li se va fi înscris în molecule ca pe tablă, 
care plesnește ca o babă în blesteme între oameni, 
pe stradă...

Memoria a ceva odată scris îl poate crea din nou 
sau revigora. 
Așa va fi fiind și cu lucrurile năruite de timp?

Dacă noțiunea de neant nu ar fi cotropit spațiile, 
precum norii, vremea bună, 
infinitatea ar fi tronat imperial 
în inimi de materii; deveneam cu toții temple, 
moleculele ni s-ar fi sublimat, sub piele, 
în forme diafane de zei. 
Vom fi scăpat de epidermă 
la semnalul de bronz al frunzelor, 
care, 
în picaj în sufletul nostru, 
se ating una pe alta, 
ca niște postași înmânându-și corespondența, 
spre a fi reclamată la expeditor, 
tot prin scrisoare, 
de către destinatarul încrezător în împliniri 
și rosturile de atelier de pe cuprinsul vârstelor.

La marginea vieții, 
s-au instalat ateliere în care se fabrică materie 
pentru sufletele tinzând spre straturile de mai sus 
ale universului, 
acolo unde se văd tălpile de abur ale îngerilor. 
Fiind mai aproape de mărturiile credinței, 
vom fi scutiți de lut.
Va fi posibilă amintirea, 
care poate oricând rechema trupul în împărăția stelelor, 
prin glasul credinței în Dumnezeu.
Picioarele, 
dintr-un compas, 
prin care se rememora păcatul, 
vor deveni ceea ce imaginația noastră va vrea, 
aripi sau cântec.

O dorință, oricare, 
precum aceea de a ne da în leagănul stelelor, 
va fi motiv al bucuriei.

Credința transfigurează pleava în lumină, 
vom fi compuși din îngeri stând în trupurile noastre, 
ca la sfat...