Într-un moment când teatrul, ca formă privilegiată de manifestare a frumosului în artă, se află, în contemporaneitate, la o răscruce în privința formulelor sale de reprezentare pe scenă, Corneliu Dumitriu publică lucrarea O istorie a gândirii despre frumos și a esteticii teatrului (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2024). Înscrisă într-o direcție de cercetare care oscilează între rigorile reflecției filosofice și disciplina istoricului de teatru, cartea se distinge prin efortul de a restitui fenomenului dramatic o dimensiune organică, fixată deopotrivă în tradiție și în problematica vie a prezentului.

În arhitectura vastă a acestui studiu, se disting două ansambluri majore, surprinzătoare prin întinderea temporală și densitatea ideatică: mai întâi, o panoramă amplă intitulată Două milenii de gândire despre frumos și teatru, ce urmărește desfășurarea reflecției estetice de la germinările mitologic-poetice ale lui Hesiod, până la rigorile fondatoare ale lui Baumgarten; apoi, o a doua secțiune, Trei secole de gândire despre estetica Teatrului, în care se decantează și se ordonează critic traiectoria ideilor de la sistemul critic al lui Kant, până la antropologia teatrală propusă de Eugenio Barba. Astfel, drumul prin istoria reflecției estetice e refăcut cu strictețe, într-o sinteză care pune în lumină continuitățile și frondele unei gândiri care a oscilat între metafizică și scenă.

Prezența termenilor „frumos” și „estetică” încă din titlu angajează autorul într-o reflecție de ordin filosofic, întrucât acești termeni, purtători ai unei tradiții conceptuale îndelungate, se cer elucidați în lumina sistemelor de gândire care i-au articulat – de la atomismul antic la stoicism și sintezele elenistice –, fără a ocoli, desigur, nodul teoretic major pe care îl constituie analizele consacrate de Platon și Aristotel, ale căror opinii, deși divergente, au modelat decisiv câmpul speculației estetice.

Expunerea diacronică a conceptelor estetice este articulată riguros printr-un capitol central, consacrat unei examinări comparative a modului în care Schopenhauer și Nietzsche, fiecare din unghiul propriei viziuni metafizice și existențiale, au problematizat frumosul și arta, contribuind astfel, în registre diferite, la reconfigurarea gândirii estetice moderne: Aristotel va încerca să abiliteze poezia ca mimesis; Schopenhauer face o demarcație strictă între lumea fenomenală și cea noumenală, iar Nietzsche privește arta ca pe o înflorire a vieții, ca pe o „evadare din realitate. Printr-un act de transcendere, artistul dobândește viziunea frumosului din realitatea brută. Existența nu va fi suportată decât ca fenomen estetic – avem arta spre a putea să evităm pieirea prin adevăr” (Evoluția ideii pe traseul: Aristotel – Schopenhauer – Nietzsche).

În ceea ce privește Antichitatea latină, comprehensiunea frumosului este mediată prin figura lui Horatius, ale cărui meditații, extrase din Ars poetica, alcătuiesc un reper fundamental în articularea principiilor estetice ale epocii. În Evul Mediu, problematica frumosului este reluată în alt orizont spiritual, prin contribuțiile lui Aelius Donatus și, mai ales, ale lui Toma din Aquino, a cărui gândire teologică integrează dimensiunea estetică într-o viziune creștină a ordinii și armoniei. Renașterea, perioadă de eflorescență artistică și de redescoperire a valorilor greco-latine, multiplică unghiurile de abordare: concepțiile despre teatru și frumos ale lui Shakespeare, Lope de Vega și Lodovico Castelvetro reflectă o amplă diversificare a sensibilității estetice, ancorată într-un reînnoit respect pentru canoanele clasicității.

Racine, Molière și Corneille își înscriu creația în orizontul unui canon riguros, supunându-se deliberat normelor clasice, nu din constrângere, ci din convingere estetică, justificată printr-un amplu aparat teoretic. Corneille, în special, definește atât condițiile interne ale tragediei, cât și natura poemului dramatic, în Discursuri. Din acest corpus normativ, Corneliu Dumitriu extrage cu pasajele care tratează diferențele dintre verosimil și necesar, urmărind, printr-o lectură atentă, să înțeleagă mecanismele intime ale construcției tragice. Iluminismul este ilustrat printr-o antologie comentată, alcătuită pe marginea unor extrase din opera lui Voltaire, în special din capitolul Teatrul în viziunea lui Voltaire, unde se conturează nu doar concepția sa despre funcția socială a spectacolului dramatic, ci și idealul unui teatru angajat în slujba rațiunii și a spiritului critic. În paralel, este evocat Schiller, ale cărui încercări de a înnobila teatrul poetic prin tensiunea dintre idee și expresie rămân decisive pentru o înțelegere modernă a artei dramatice. Secțiunea se încheie cu un Studiu despre arta tragică, în care sunt sintetizate direcțiile majore ale reflecției estetice asupra tragediei, văzută ca formă supremă de reprezentare a destinului uman: „Ceea ce distinge tragedia de celelalte genuri este raportul dintre formă și scop, adică modul în care ea își tratează obiectul în vederea atingerii scopului și modul în care-și atinge scopul prin obiectul ei”.

Într-o lume a spectacolului dominată de efemer și improvizație, această lucrare semnată de Corneliu Dumitriu redeschide o axă de verticalitate: o întoarcere la ideile fondatoare, fără a ignora tensiunile și frondele care au modelat devenirile moderne ale artei. De la Hesiod și Aristotel, până la Nietzsche, Voltaire și Barba, Dumitriu urzește o rețea de idei care configurează nu doar istoria unui gen, ci și drama conștiinței estetice europene.

În arhitectura vastă a acestui studiu se disting două ansambluri majore, distincte prin întinderea temporală și densitatea ideatică: mai întâi, o panoramă amplă intitulată Două milenii de gândire despre frumos și teatru, ce urmărește desfășurarea reflecției estetice de la germinările mitologic-poetice ale lui Hesiod, până la rigorile fondatoare ale lui Baumgarten; apoi, o a doua secțiune, Trei secole de gândire despre estetica Teatrului, în care se decantează și se ordonează critic traiectoria ideilor de la sistemul critic al lui Kant, până la antropologia teatrală propusă de Eugenio Barba. Astfel, drumul prin istoria reflecției estetice e refăcut cu strictețe, într-o sinteză care pune în lumină continuitățile și frondele unei gândiri care a oscilat între metafizică și scenă.

Prezența termenilor „frumos” și „estetică” încă din titlu angajează autorul într-o reflecție de ordin filosofic, căci acești termeni, purtători ai unei tradiții conceptuale îndelungate, se cer elucidați în lumina sistemelor de gândire care i-au articulat – de la atomismul antic la stoicism și sintezele elenistice –, fără a ocoli, desigur, nodul teoretic major pe care îl constituie analizele consacrate de Platon și Aristotel, ale căror concepții, deși divergente, au modelat decisiv câmpul speculației estetice.

Expunerea diacronică a conceptelor estetice este articulată riguros printr-un capitol central, consacrat unei examinări comparative a modului în care Schopenhauer și Nietzsche, fiecare din unghiul propriei viziuni metafizice și existențiale, au problematizat frumosul și arta, contribuind astfel, în registre distincte, la reconfigurarea gândirii estetice moderne: Aristotel va încerca să abiliteze poezia ca mimesis; Schopenhauer face o demarcație strictă între lumea fenomenală și cea noumenală, iar Nietzsche privește arta ca pe o înflorire a vieții, ca pe o „evadare din realitate. Printr-un act de transcendere, artistul dobândește viziunea frumosului din realitatea brută. Existența nu va fi suportată decât ca fenomen estetic – avem arta spre a putea să evităm pieirea prin adevăr” (Evoluția ideii pe traseul: Aristotel – Schopenhauer – Nietzsche).

Demersul critic al lui Bogdan Mihai Dascălu, consacrat revalorizării operei poetice a lui Anghel Dumbrăveanu, dobândește o nouă amplitudine și o mai fermă consistență odată cu apariția celui de-al doilea volum, intitulat Anghel Dumbrăveanu SCRIERI II. Publicistică literară. Corespondență (Editura David Press Print, Timișoara, 2025).

Rămâne în seama istoriei literare — acea instanță care dictează cu rigoare și înțeleaptă prudență în chestiuni de durabilitate artistică — să stabilească locul care i se cuvine lui Anghel Dumbrăveanu în arhitectura valorilor poeziei românești contemporane. Orice tentativă de evaluare a operei sale trebuie, cel puțin în stadiul actual al receptării, să pornească de la faptul că accesul nostru se limitează, în mod firesc, la latura ei poetică, a cărei expresie s-a coagulat în numeroase volume publicate de-a lungul anilor. Într-un context cultural în care textele diseminate în periodice — fie ele literare, fie de altă natură — sunt adesea ignorate de exegeza curentă, ediția de față dobândește o valoare incontestabilă, întrucât reunește aceste fragmente risipite, conferindu-le o formă unitară și oferindu-le, astfel, lectorului de bună-credință — pe care îl presupunem încă interesat — înlesnirea unui contact direct, nemijlocit, cu o parte a operei rămasă până acum într-o relativă penumbră.

În pregătirea ediției Anghel Dumbrăveanu, Scrieri — concepută să reunească paginile risipite prin reviste, rămase în afara volumelor tipărite — Bogdan Mihai Dascălu a procedat, după cum el însuși afirmă, la o primă ordonare tematică a materialului: publicistică literară, texte confesive, traduceri, însemnări de călătorie. „La capătul acestei clasificări, am constatat cu o ușoară nedumerire că rămăseseră deoparte nu puține texte, greu de subsumat unor categorii riguroase, dar care se apropiau — ca ton și structură — de ceea ce tradițional se numește Poșta redacției. La început, recunosc, le-am privit cu o doză de reținere: mă întrebam dacă simpla lor prezență în acest corpus justifică includerea în economia unei ediții critice. Le-am pus deoparte, dar n-am renunțat la ele. Am revenit, mai curând dintr-un sentiment de scrupul decât din convingere, și am început să le citesc — întâi cu o anume distanță, apoi cu interes crescând. Pe măsură ce lectura avansa, înțelegeam că, dincolo de caracterul lor aparent marginal, aceste texte dezvăluiau o structură internă recurentă, o anumită omogenitate de ton, de adresare, de reflex cultural”.

Prin însăși natura sa, acest volum – alcătuit dintr-o selecție de scrisori provenite din cadrul rubricii „Poșta redacției” – se pretează unei duble lecturi, ambele de un interes aparte. Mai întâi, el oferă mărturia vie a unei activități redacționale desfășurate cu o răbdare trudnică și cu un discernământ prudent, în fața unui adevărat torent de producții lirice trimise de colaboratori aspiranți. Din această masă eterogenă, redactorul s-a străduit să desprindă ceea ce putea constitui germenii unui talent autentic, evitând, pe cât i-a stat în putință, riscul de a trece cu vederea o voce originală. Lista – deloc neglijabilă – a celor care, într-o formă sau alta, aveau să confirme încrederea sa, întărește impresia unei munci făcute cu devotament și cu o fină intuiție literară.

În al doilea rând, volumul impune o reflecție asupra genului epistolar însuși, într-una dintre ipostazele sale cele mai puțin explorate: corespondența redacțională. Prin caracterul său spontan și totodată funcțional, prin relația deopotrivă impersonală și confesivă pe care o presupune, această formă de schimb epistolar își relevă, poate pentru întâia oară, trăsăturile definitorii și o valoare documentară ce depășește simplul context al comunicării editoriale. Dialogul cu tinerii aspiranți, precizează Crișu Dascălu, autorul Studiului introductiv, s-a întins pe cinci ani, mai precis în intervalul dintre 27 septembrie 1973 și 6 aprilie 1978, când a răspuns sutelor, poate miilor de scrisori care i-au fost adresate. Fără îndoială, un număr așa de mare de interlocutori arată, pe de o parte, apetitul acestora pentru arta versului și, pe de altă parte, încrederea lor în verdictele drepte ale destinatarului. Totuși, experiența de poștaș a lui Anghel Dumbrăveanu este mai veche, ea avându-și începuturile în 1955, când, proaspăt redactor la „Scrisul bănățean”, el anunță înființarea rubricii Poșta noastră, spațiu al dialogului cu cei care „încearcă primele acorduri ale lirei” și cărora le este adresat sfatul de a acorda atenția cuvenită ”realizării artistice”.

Volumul constituie o contribuție esențială la reconstituirea profilului intelectual al lui Anghel Dumbrăveanu, redactor și poet ale cărui preocupări literare se regăsesc într-o activitate publicistică densă, atentă și empatică față de literatura în devenire. Textele de întâmpinare și reflecțiile critice selectate în acest volum trădează un spirit echilibrat, generos și exigent. Dumbrăveanu scria cu tact și discernământ, între imperativele selecției și nevoia firească de a susține generațiile tinere. Secțiunea epistolară a volumului capătă o valoare aparte, oferind nu doar detalii despre relațiile autorului cu tinerii poeți sau colaboratori, ci și o privire lucidă asupra instituției literare a vremii, cu toate constrângerile, ambiguitățile și gesturile ei de solidaritate. Se conturează, în filigran, figura unui redactor literar devotat, pentru care actul de lectură și cel de răspuns deveneau veritabile exerciții de responsabilitate culturală.

Bogdan Mihai Dascălu dovedește, prin această ediție, nu doar acribie documentară, ci și o intuiție culturală de ansamblu, valorificând un material care, altminteri, ar fi riscat să rămână în uitare. Notele, contextualizările și organizarea coerentă a volumului îi sporesc valoarea atât pentru cercetători, cât și pentru cititorii interesați de istoria vie a literaturii române postbelice.

Demersul critic al lui Bogdan Mihai Dascălu, consacrat revalorizării operei poetice a lui Anghel Dumbrăveanu, dobândește o nouă amplitudine și o mai fermă consistență odată cu apariția celui de-al doilea volum, intitulat Anghel Dumbrăveanu SCRIERI II. Publicistică literară. Corespondență (1973-1978).

Rămâne în seama istoriei literare — acea instanță ce dictează cu rigoare și înțeleaptă prudență în chestiuni de durabilitate artistică — să stabilească locul ce i se cuvine lui Anghel Dumbrăveanu în arhitectura valorilor poeziei românești contemporane. Orice tentativă de evaluare a operei sale trebuie, cel puțin în stadiul actual al receptării, să pornească de la faptul că accesul nostru se limitează, în mod firesc, la latura ei poetică, a cărei expresie s-a coagulat în numeroase volume publicate de-a lungul anilor. Într-un context cultural în care textele diseminate în periodice — fie ele literare, fie de altă natură — sunt adesea ignorate de exegeza curentă, ediția de față dobândește o valoare incontestabilă, întrucât reunește aceste fragmente risipite, conferindu-le o formă unitară și oferindu-le, astfel, lectorului de bună-credință — pe care îl presupunem încă interesat — înlesnirea unui contact direct, nemijlocit, cu o parte a operei rămasă până acum într-o relativă penumbră.

În pregătirea ediției Anghel Dumbrăveanu, Scrieri — concepută să reunească paginile risipite prin reviste, rămase în afara volumelor tipărite — Bogdan Mihai Dascălu a procedat, după cum el însuși afirmă, la o primă ordonare tematică a materialului: publicistică literară, texte confesive, traduceri, însemnări de călătorie: „A fost un început necesar, dar nu și suficient. Căci, la capătul acestei clasificări, am constatat cu o ușoară nedumerire că rămăseseră deoparte nu puține texte, greu de subsumat unor categorii riguroase, dar care se apropiau — ca ton și structură — de ceea ce tradițional se numește Poșta redacției”.

Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune către spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile, înguste și de o curățenie aproape ceremonioasă, tindeau spre muntele care, în depărtare, se profila solemn ca o piramidă. Treptat, impresia de calm monahal era înlocuită de o forfotă veselă: terase animate, lumini, suvenire etc. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie, în economia descoperirii, o surpriză în plus.

În antiteza dintre aparență și esență, dintre așteptare și revelație, am recunoscut o formă subtilă de înstrăinare: nu una generată de obiceiuri sau de limbă, ci de altă ordine a viețuirii — mai lentă. Koutouloufari mi s-a părut cu adevărat îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru mine „acasă” prin capacitatea lui de a suspenda reperele cunoscute ale vieții cotidiene. Acolo, sentimentul de locuire era resimțit mai puțin ca o posesie și mai curând ca o așezare într-un ritm care nu ne aparține, iar această diferență — greu de numit — face din satul cretan una dintre cele mai stranii și memorabile staționări ale mele.