Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii.

Incursiunea noastră în sat, de altfel lipsită de un scop precis, s-a produs la insistențele unui coleg mai întreprinzător, într-un ceas al amiezii, când noi — anume eu și câțiva confrați în ale poeziei — resimțeam în mod acut oboseala de până atunci și mai cu seamă lipsa oricărei voințe de a urca un kilometru, cât se spunea că măsoară coasta. La marginea stabilimentului, se afla părintele Jinga. Într-un prim moment, a dat de înțeles că nu are de gând să ni se alăture. Însă, la auzul chemării mele — și poate sub influența unei solidarități academice de moment, întărită de îndemnurile celorlalți — a făcut un gest hotărât: și-a luat pălăria de pe masă cu o mișcare scurtă, s-a ridicat fără ezitare și s-a apropiat de noi, cu pasul grăbit al omului care a decis că prezența lui este, până la urmă, necesară. Conform preceptului creștin: Cei din urmă vor fi cei dintâi, părintele a trecut în frunte, alături de colegii Urucu și Gregora, conducând grupul spre sat. Eu am preferat să rămân în urmă, pentru estimarea peisajului; eram atent la detalii, la topografie, la vegetația specifică. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța subtilă dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera.

Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor (asociam ritmul lor existențial, nu știu din ce motiv, cu acela pe care-l surprindeam, în copilărie, când reveneam acasă, de la rudele mele din Craiovița). Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton. La intrare, pe dreapta, ne-a întâmpinat un cretan energic. A căutat, prin gesturi haioase, să ne convingă să luăm loc la terasa lui. I-am promis că așa vom face, la întoarcere. Străzile, perfect curate, erau tot înspre muntele din spate, ale cărui smocuri de iarbă încă reflectau botul caprei care le-a ros. Dar, în zvonul vesel al teraselor, uitai de muntele semeț, ilustrat ca piramidă pe bolta cerului albastru.