Titlul volumului Nu-i mai așteptăm pe barbari de Adrian Alui Gheorghe (Editura Tracus Arte, București, 2024) poartă, încă dintru început, o ironie amară, subtilă, dar tăioasă. Nu mai e nevoie să vină barbarii: invazia se produce lăuntric, prin renunțarea la vigilența culturală. Astfel, distincția dintre civilizație și barbarie se estompează și ne trezim locuind ruinele propriei noastre decăderi.

Una dintre cauzele acestei înstrăinări de tradiție ar putea fi găsită în noua geografie a existenței umane – internetul. Poetul îl descrie ca pe o planetă nouă, recent descoperită, asupra căreia ne-am năpustit cu uimirea și naivitatea primilor exploratori. Această lume virtuală, încă neatinsă de o adevărată conștiință critică, se arată, în interpretarea autorului, ca un spațiu plin de promisiuni, dar și de pericole, în care am pătruns fără hartă, fără busolă, fără întrebări. Aventura noastră tehnologică riscă să devină o formă de naufragiu tăcut: „Suntem parte din comunitatea virtuală universală / viața noastră este virtualitatea supremă / ne alimentăm de la energiile increate / am pășit pe Planeta Internet ca primul om pe Lună / cu pași nesiguri” (Comunitatea virtuală). A forța nota, grăbind o metamorfoză artificială, de la comunitatea vie, densă în schimburi directe și în reacții spontane – unde oamenii încă își mai dau coate, la propriu și la figurat, semn că trăiesc în aceeași respirație socială – spre un simulacru de comuniune digitală, lipsită de prezență reală, înseamnă a ne sustrage unei dimensiuni esențiale a civilizației noastre. Această trecere – de la contactul concret la interfața abstractă, de la vocea vie la imaginea filtrată – ne smulge dintr-un orizont organic, ancestral, pentru a ne arunca într-un circuit rece, străin, într-o ordine în care instinctele de apartenență, solidaritate și comuniune autentică se dizolvă în fluxuri impersonale de date. Acolo unde odinioară exista interferență umană, se instalează o tăcere asurzitoare, mascată de zgomotul necontenit al comunicării fără conținut.

În secolul trecut, arderea cărților era un act spectaculos, vizibil, înfăptuit sub semnul unor ideologii absurde. Astăzi, pericolul se insinuează sub masca unor organizații / curente blânde, cu obiective aparent inofensive, dar capabile, prin infiltrare discretă, să altereze însăși fibra discernământului uman. Este scenariul unor distopii elegante, în care nu mai e nevoie să se ardă cărțile: ele sunt pur și simplu abandonate. Renunțarea nu vine din constrângere, ci dintr-o lentoare a gândirii critice, dintr-o comoditate care se ascunde sub pretexte ecologice, biologice sau pseudo-filosofice. Astfel, am putea ajunge să ne convingem – sau să fim convinși – că putem trăi fără carte, fără această culme a civilizației, invocând exemple din lumea necuvântătoarelor: păsările care cântă fără partituri, florile care se deschid fără biblioteci („S-au adunat să îngroape cărțile. // Să uităm încet și sigur. / Să facem un plan de uitat în comun. / Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile. / Să-i îngropăm pe cei care le-au citit. // Floarea de mușețel nu învață alfabetul. / Floarea de corcoduș nu știe Odiseea. / Puiul de cerb nu stă în laborator să învețe teoria relativității” – Îngroparea cărții). Tocmai aici se află eroarea profundă: a compara condiția omului cu aceea a celorlalte viețuitoare înseamnă a uita de natura dublă a ființei noastre – biologică, dar și spirituală. Cartea nu este un lux, ci o necesitate interioară, o prelungire a memoriei și o formă de continuitate între generații („Cartea mea-i, fiule, o treaptă” – Arghezi, în Testament). Să renunțăm la ea, în numele unei presupuse armonii naturale, ar însemna o cădere în amnezie și nu o întoarcere la simplitate. Cartea nu mai este arsă – semn al unui conflict deschis – ci este pur și simplu îngropată. Și nu de mâini ostile, ci de mâini proprii, ale unei societăți care, orbită de mirajul tehnologic și sedusă de forme facile de comunicare, ajunge să considere că nu mai are nevoie de carte. Poetul deplânge ruptura de tradiție, de memoria scrisă, de forma aceea unică de interiorizare a lumii pe care doar lectura o poate oferi. El intuiește că această „îngropare” este un simptom al unei dereglări mai largi – o alienare progresivă față de propria noastră identitate culturală.

În contrapunct, secțiunea a doua, Poeme americane, rod al peregrinărilor recente ale autorului, introduce o schimbare de ton pregnantă. Aici, poetul își confirmă dispoziția de competiție, ca într-un duel aristocratic în care nu se recurge la arme. În această confruntare simbolică, nu există decât doi concurenți: poetul și Oceanul. Miza nu este altceva decât supunerea unuia dintre ei unei trăiri esențial umane – pudoarea: cine va coborî primul privirea? Această scenă evocă o variantă subtilă de antropomorfizare a naturii: Oceanul nu este numai o întindere de apă, dar și o conștiință. Provocându-l, poetul caută o recunoaștere reciprocă – una care seamănă izbitor cu momentul suspendat al dragostei la prima vedere, unde gestul reținut, privirea aplecată, devin semnul unei întâlniri autentice: „cred că nici Amerigo Vespucci / nu a trăit întâlnirea cu oceanul altfel; / aș putea să scriu o carte despre această întâlnire, / dar tot la fel aș putea doar atât: să mă uit adânc, / adânc în ochii Oceanului / până când unul din noi lasă privirile în jos” (Însemnări la Pacific).

Apelul la liniște, din secțiunea a treia, are ca scop rescrierea istoriei. Nu a celei oficiale, ci a istoriei personale, a fiecărui om în parte. De pildă, fosta vecină a autorului, stabilită în Olanda, s-a adaptat integral la ethosul nordic: pedalează mult, asemenea majorității, adoptă indiferența specifică locului și contemplă mecanismul podului care, în virtutea unui orar, se ridică și coboară peste ape. Până și în ceea ce privește produsele culturale, precum cartea, se simte o schimbare. Cartea intră astăzi într-o rețea fluidă, imprevizibilă. Adrian Alui Gheorghe, semnalat într-o postare online de un cititor american, năzuiește ca volumul lui să se regăsească, într-o bibliotecă, alături de cel al lui Faulkner: „un român din America / a cumpărat o carte de-a mea de pe Amazon / mi-a trimis pe Facebook o fotografie cu ea / pusă pe un pian decorativ îmi imaginez / cum romanul meu Urma / de numai 148 de pagini a despicat aerul tare al New Yorkului / s-o fi intersectat prin depozit și cu vreo carte / semnată de Faulkner” (Liniște, se rescrie istoria).   

Ultima secțiune, Muntele, nu este, în fond, decât un singur poem cu titlu omonim, dar densitatea și trăirea interioară îi conferă o anvergură aparte. Poemul este construit pe juxtapunerea opiniilor asupra lumii, ale unor personaje reprezentative: preotul, geograful, generalul, istoricul, alpinistul. Fiecare definește muntele în funcție de ceea ce așteaptă de la el, într-un joc al proiecțiilor care transformă realitatea într-un palimpsest de interpretări. Astfel, muntele devine un spațiu de confruntare simbolică între vocații, între moduri de cunoaștere, între tentația sacrului și presiunea funcționalului.

În volumul Nu-i mai așteptăm pe barbari, Adrian Alui Gheorghe chestionează relația noastră cu memoria, cu tradiția, cu alteritatea. Fiecare secțiune a cărții propune o încercuire lirică a unei crize: cea a comunicării, a sacrului, a cunoașterii, a apartenenței.

Titlul volumului Nu-i mai așteptăm pe barbari de Adrian Alui Gheorghe (Editura Tracus Arte, București, 2024) poartă, încă dintru început, o ironie amară, subtilă, dar tăioasă. Nu mai e nevoie să vină barbarii: invazia se produce lăuntric, prin renunțarea la vigilența culturală. Astfel, distincția dintre civilizație și barbarie se estompează și ne trezim locuind ruinele propriei noastre decăderi.

Una dintre cauzele acestei înstrăinări de tradiție ar putea fi găsită în noua geografie a existenței umane – internetul. Poetul îl descrie ca pe o planetă nouă, recent descoperită, asupra căreia ne-am năpustit cu uimirea și naivitatea primilor exploratori. Această lume virtuală, încă neatinsă de o adevărată conștiință critică, se arată, în interpretarea autorului, ca un spațiu plin de promisiuni, dar și de pericole, în care am pătruns fără hartă, fără busolă, fără întrebări. Aventura noastră tehnologică riscă să devină o formă de naufragiu tăcut, în care civilizația, lipsită de spirit, se transformă în spectacolul propriei dezarticulări: „Suntem parte din comunitatea virtuală universală / viața noastră este virtualitatea supremă / ne alimentăm de la energiile increate / am pășit pe Planeta Internet ca primul om pe Lună / cu pași nesiguri” (Comunitatea virtuală). A forța nota, grăbind o metamorfoză artificială, de la comunitatea vie, densă în schimburi directe și în reacții spontane – unde oamenii încă își mai dau coate, la propriu și la figurat, semn că trăiesc în aceeași respirație socială – spre un simulacru de comuniune digitală, lipsită de prezență reală, înseamnă a ne sustrage unei dimensiuni esențiale a umanității noastre. Această trecere – de la contactul concret la interfața abstractă, de la vocea vie la imaginea filtrată – ne smulge dintr-un orizont organic, ancestral, pentru a ne arunca într-un circuit rece, străin, într-o ordine în care instinctele de apartenență, solidaritate și comuniune autentică se dizolvă în fluxuri impersonale de date. Acolo unde odinioară exista interferență umană, se instalează o tăcere asurzitoare, mascată de zgomotul necontenit al comunicării fără conținut.

În secolul trecut, arderea cărților era un act spectaculos, vizibil, înfăptuit sub semnul unor ideologii absurde. Astăzi, pericolul se insinuează sub masca unor ideologii blânde, cu obiective aparent inofensive, dar capabile, prin infiltrare discretă, să altereze însăși fibra discernământului uman. Este scenariul unor distopii elegante, în care nu mai e nevoie să se ardă cărțile: ele sunt pur și simplu abandonate. Renunțarea nu vine din constrângere, ci din persuasiune mascată, dintr-o lentoare a gândirii critice, dintr-o comoditate care se ascunde sub pretexte ecologice, biologice sau pseudo-filosofice. Astfel, am putea ajunge să ne convingem – sau să fim convinși – că putem trăi fără carte, fără această culme a civilizației, invocând exemple din lumea necuvântătoarelor: păsările care cântă fără partituri, florile care se deschid fără biblioteci („S-au adunat să îngroape cărțile. // Să uităm încet și sigur. / Să facem un plan de uitat în comun. / Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile. / Să-i îngropăm pe cei care le-au citit. // Floarea de mușețel nu învață alfabetul. / Floarea de corcoduș nu știe Odiseea. / Puiul de cerb nu stă în laborator să învețe teoria relativității” – Îngroparea cărții). Tocmai aici se află eroarea profundă: a compara condiția omului cu aceea a celorlalte viețuitoare înseamnă a uita de natura dublă a ființei noastre – biologică, dar și spirituală. Cartea nu este un lux, ci o necesitate interioară, o prelungire a memoriei și o formă de continuitate între generații („Cartea mea-i, fiule, o treaptă” – Arghezi, în Testament). Să renunțăm la ea în numele unei presupuse armonii naturale ar însemna o cădere în amnezie și nu o întoarcere la simplitate. Acesta pare a fi miezul ideatic al discursului liric din secțiunea Îngroparea cărții: un avertisment asupra dezicerii de carte ca simbol al umanității noastre reflexive. Cartea nu mai este arsă – semn al unui conflict deschis – ci este pur și simplu îngropată. Și nu de mâini ostile, ci de mâini proprii, ale unei societăți care, orbită de mirajul tehnologic și sedusă de forme facile de comunicare, ajunge să considere că nu mai are nevoie de carte. Poetul deplânge ruptura de tradiție, de memoria scrisă, de forma aceea unică de interiorizare a lumii pe care doar lectura o poate oferi. El intuiește că această „îngropare” este un simptom al unei dereglări mai largi – o alienare progresivă față de propria noastră identitate culturală. Și tocmai de aceea discursul liric, deși sobru și reținut, este în esență un strigăt în surdină: cartea nu moare deodată, ci încet, în uitare – iar această uitare este mai înfricoșătoare decât interdicția.

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor. Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea nu era decât aparentă. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton.

Aceasta este, poate, una dintre lecțiile discrete ale locului: între monumental și cotidian, între simbol și viață, se țese un echilibru subtil, pe care doar pasul lent al călătorului îl poate percepe.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a stârni interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial și insistent, în felul tipic micilor întreprinzători locali, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic. Pe unul dintre zidurile terasei, o frescă murală înfățișând conturul insulei atrăgea privirea printr-un detaliu neechivoc: în centrul compoziției, ușor hiperbolizat, trona desenul vilei patronului – semn limpede al unui orgoliu local pe cât de ingenuu, pe atât de revelator.