Titlul volumului Nu-i mai așteptăm pe barbari de Adrian Alui Gheorghe (Editura Tracus Arte, București, 2024) poartă, încă dintru început, o ironie amară, subtilă, dar tăioasă. Nu mai e nevoie să vină barbarii: invazia se produce lăuntric, prin renunțarea la vigilența culturală. Astfel, distincția dintre civilizație și barbarie se estompează și ne trezim locuind ruinele propriei noastre decăderi.
Una dintre cauzele acestei înstrăinări de tradiție ar putea fi găsită în noua geografie a existenței umane – internetul. Poetul îl descrie ca pe o planetă nouă, recent descoperită, asupra căreia ne-am năpustit cu uimirea și naivitatea primilor exploratori. Această lume virtuală, încă neatinsă de o adevărată conștiință critică, se arată, în interpretarea autorului, ca un spațiu plin de promisiuni, dar și de pericole, în care am pătruns fără hartă, fără busolă, fără întrebări. Aventura noastră tehnologică riscă să devină o formă de naufragiu tăcut, în care civilizația, lipsită de spirit, se transformă în spectacolul propriei dezarticulări: „Suntem parte din comunitatea virtuală universală / viața noastră este virtualitatea supremă / ne alimentăm de la energiile increate / am pășit pe Planeta Internet ca primul om pe Lună / cu pași nesiguri” (Comunitatea virtuală). A forța nota, grăbind o metamorfoză artificială, de la comunitatea vie, densă în schimburi directe și în reacții spontane – unde oamenii încă își mai dau coate, la propriu și la figurat, semn că trăiesc în aceeași respirație socială – spre un simulacru de comuniune digitală, lipsită de prezență reală, înseamnă a ne sustrage unei dimensiuni esențiale a umanității noastre. Această trecere – de la contactul concret la interfața abstractă, de la vocea vie la imaginea filtrată – ne smulge dintr-un orizont organic, ancestral, pentru a ne arunca într-un circuit rece, străin, într-o ordine în care instinctele de apartenență, solidaritate și comuniune autentică se dizolvă în fluxuri impersonale de date. Acolo unde odinioară exista interferență umană, se instalează o tăcere asurzitoare, mascată de zgomotul necontenit al comunicării fără conținut.
În secolul trecut, arderea cărților era un act spectaculos, vizibil, înfăptuit sub semnul unor ideologii absurde. Astăzi, pericolul se insinuează sub masca unor ideologii blânde, cu obiective aparent inofensive, dar capabile, prin infiltrare discretă, să altereze însăși fibra discernământului uman. Este scenariul unor distopii elegante, în care nu mai e nevoie să se ardă cărțile: ele sunt pur și simplu abandonate. Renunțarea nu vine din constrângere, ci din persuasiune mascată, dintr-o lentoare a gândirii critice, dintr-o comoditate care se ascunde sub pretexte ecologice, biologice sau pseudo-filosofice. Astfel, am putea ajunge să ne convingem – sau să fim convinși – că putem trăi fără carte, fără această culme a civilizației, invocând exemple din lumea necuvântătoarelor: păsările care cântă fără partituri, florile care se deschid fără biblioteci („S-au adunat să îngroape cărțile. // Să uităm încet și sigur. / Să facem un plan de uitat în comun. / Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile. / Să-i îngropăm pe cei care le-au citit. // Floarea de mușețel nu învață alfabetul. / Floarea de corcoduș nu știe Odiseea. / Puiul de cerb nu stă în laborator să învețe teoria relativității” – Îngroparea cărții). Tocmai aici se află eroarea profundă: a compara condiția omului cu aceea a celorlalte viețuitoare înseamnă a uita de natura dublă a ființei noastre – biologică, dar și spirituală. Cartea nu este un lux, ci o necesitate interioară, o prelungire a memoriei și o formă de continuitate între generații („Cartea mea-i, fiule, o treaptă” – Arghezi, în Testament). Să renunțăm la ea în numele unei presupuse armonii naturale ar însemna o cădere în amnezie și nu o întoarcere la simplitate. Acesta pare a fi miezul ideatic al discursului liric din secțiunea Îngroparea cărții: un avertisment asupra dezicerii de carte ca simbol al umanității noastre reflexive. Cartea nu mai este arsă – semn al unui conflict deschis – ci este pur și simplu îngropată. Și nu de mâini ostile, ci de mâini proprii, ale unei societăți care, orbită de mirajul tehnologic și sedusă de forme facile de comunicare, ajunge să considere că nu mai are nevoie de carte. Poetul deplânge ruptura de tradiție, de memoria scrisă, de forma aceea unică de interiorizare a lumii pe care doar lectura o poate oferi. El intuiește că această „îngropare” este un simptom al unei dereglări mai largi – o alienare progresivă față de propria noastră identitate culturală. Și tocmai de aceea discursul liric, deși sobru și reținut, este în esență un strigăt în surdină: cartea nu moare deodată, ci încet, în uitare – iar această uitare este mai înfricoșătoare decât interdicția.