Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii. Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile, înguste și de o curățenie aproape ceremonioasă, tindeau spre muntele care, în depărtare, se profila solemn ca o piramidă. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie altă surpriză. Odată ce pătrundeai mai adânc în sat, impresia de calm monahal era înlocuită de o forfotă veselă: terase animate, glasuri ridicate cu firescul unei intimități împărtășite, viață desfășurată fără grabă. În mod neașteptat, Koutouloufari se dovedea mai viu, mai dens în trăiri decât însuși Hersonissos, cu toată exuberanța sa turistică. Aceasta avea să fie, în economia descoperirii, o surpriză în plus — una dintre acele inversiuni ale așteptării, pe care doar realitatea le poate oferi cu atâta naturalețe.
În antiteza dintre aparență și esență, dintre așteptare și revelație, am recunoscut o formă subtilă de înstrăinare: nu una generată de obiceiuri sau de limbă, ci de altă ordine a locuirii — mai lentă, mai înrădăcinată în tradiție. Koutouloufari mi s-a părut cu adevărat îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru mine „acasă” tocmai prin această liniște densă, încărcată de timp negrăbit, și prin capacitatea lui de a suspenda reperele cunoscute ale vieții cotidiene. Acolo, sentimentul de locuire era resimțit mai puțin ca o posesie și mai curând ca o așezare într-un ritm care nu ne aparține, iar această diferență — greu de numit — face din satul cretan una dintre cele mai stranii și memorabile staționări ale mele.