În arhitectura vastă a acestui studiu se disting două ansambluri majore, distincte prin întinderea temporală și densitatea ideatică: mai întâi, o panoramă amplă intitulată Două milenii de gândire despre frumos și teatru, ce urmărește desfășurarea reflecției estetice de la germinările mitologic-poetice ale lui Hesiod, până la rigorile fondatoare ale lui Baumgarten; apoi, o a doua secțiune, Trei secole de gândire despre estetica Teatrului, în care se decantează și se ordonează critic traiectoria ideilor de la sistemul critic al lui Kant, până la antropologia teatrală propusă de Eugenio Barba. Astfel, drumul prin istoria reflecției estetice e refăcut cu strictețe, într-o sinteză care pune în lumină continuitățile și frondele unei gândiri care a oscilat între metafizică și scenă.

Prezența termenilor „frumos” și „estetică” încă din titlu angajează autorul într-o reflecție de ordin filosofic, căci acești termeni, purtători ai unei tradiții conceptuale îndelungate, se cer elucidați în lumina sistemelor de gândire care i-au articulat – de la atomismul antic la stoicism și sintezele elenistice –, fără a ocoli, desigur, nodul teoretic major pe care îl constituie analizele consacrate de Platon și Aristotel, ale căror concepții, deși divergente, au modelat decisiv câmpul speculației estetice.

Expunerea diacronică a conceptelor estetice este articulată riguros printr-un capitol central, consacrat unei examinări comparative a modului în care Schopenhauer și Nietzsche, fiecare din unghiul propriei viziuni metafizice și existențiale, au problematizat frumosul și arta, contribuind astfel, în registre distincte, la reconfigurarea gândirii estetice moderne: Aristotel va încerca să abiliteze poezia ca mimesis; Schopenhauer face o demarcație strictă între lumea fenomenală și cea noumenală, iar Nietzsche privește arta ca pe o înflorire a vieții, ca pe o „evadare din realitate. Printr-un act de transcendere, artistul dobândește viziunea frumosului din realitatea brută. Existența nu va fi suportată decât ca fenomen estetic – avem arta spre a putea să evităm pieirea prin adevăr” (Evoluția ideii pe traseul: Aristotel – Schopenhauer – Nietzsche).