Dacă este cineva în cer, 
îmi cunoaște viitorul și râde 
sau nu de planurile pe care mi le fac, 
pentru că vede în față 
și știe cât mai am de trăit 
și cât de mult este depărtată / 
apropiată de împlinire 
ideea mea să stau într-una 
dintre casele întrezărite pe stradă.

Eu, 
dacă aș fi în locul celui care m-ar supraveghea 
din jilțul pe care planeta îl poartă deasupra, 
m-aș înduioșa de altul ca mine din acest moment 
și i-aș disloca energia, 
aș sufla în ea, 
pe care o arde să-și imagineze el 
cum s-ar simți în odăile de la drum 
și cum și-ar petrece orele înăuntru, 
pe ploaia de vară, 
venită ca un semn de prosperitate, 
de pe sub tălpile, 
apăsând norii, 
ale Sfântului Ilie.

Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi (Editura Humanitas, București, 2024) este titlul care ne previne asupra unei aventuri deloc solite: o incursiune lucidă în spațiile frământate ale Kurdistanului, Irakului, Anatoliei și Armeniei. Autoarea, Sabina Fati, își enunță limpede demersul – călătoria începută în vara anului 2021 a avut un dublu scop: de a sonda, în filigranul prezentului, logica profundă a conflictelor care frământă Orientul apropiat și refacerea traseului celor zece mii de mercenari greci, prezentați de Xenofon în lucrarea Anabasis. Prin această punere în paralelă, se conturează o întrebare geopolitică: în ce măsură intervențiile Occidentului în Orient s-au dovedit eficace. Nu asistăm aici la un simplu periplu descriptiv, ci la o încercare de a înțelege substratul uman și istoric al unor rupturi care par fără leac, desfășurate în proximitatea Europei. Într-o epocă în care viteza informației deformează adesea adevărul în caricatură și conflictul este redus la clișeu mediatic, demersul Sabinei Fati dobândește o semnificație cu atât mai prețioasă: aceea a unei mărturii directe și a unei reconstituiri lucide, pornind din însăși topografia istoriei vii. Efortul ei se înscrie, astfel, în tradiția celor care, dincolo de spectacolul informațional, caută să restituie profunzimea și tensiunea autentică a faptelor, precum și pulsația adâncă a spațiului vizitat. Fie că străbate pământurile însângerate ale Kurdistanului, fie că se oprește în Anatolia încă bântuită de fantomele imperiului, autoarea evită capcanele sentimentalismului sau ale judecății sumare. Ea ascultă, observă, își interoghează interlocutorii, construind astfel o geografie a rezilienței umane.

În paginile acestei cărți, jurnalismul de teren se împletește cuo meditație sobră asupra destinului popoarelor. Tonul este reținut, dar pătrunzător; stilul — limpede, dar grav, în consonanță cu temele abordate. Sabina Fati, în această investigație la granița dintre eseu geopolitic și confesiune de călător, reface o hartă a fisurilor civilizației contemporane, o hartă care se întinde chiar „lângă noi”, dar pe care preferăm adesea să nu o privim cu atenție. În acest sens, lectura devine un act de conștiință, o formă de solidaritate tacită cu suferințele celorlalți, dar și o provocare adresată cititorului de a regândi poziția propriului confort în raport cu lumea.

Când se vede pusă în fața unor împrejurări vitrege – precum abandonul brutal, de către un șofer de taxi, într-un punct de control militar, situat între Bagdad și Mosul –, Sabina Fati nu își pierde cumpătul. Într-o atmosferă în care insecuritatea pare să fi devenit normă, ea regăsește, printr-un instinct al spiritului cultivat, temeiuri de curaj în contemplarea trecutului. Acolo unde alții n-ar vedea decât pericol și confuzie, ea recunoaște urmele civilizației și evocă, în gând, marșul lui Xenofon și ecourile marilor traversări antice. Meditația asupra istoriei transfigurează prezentul neliniștitor într-un cadru de înțelegere superioară – și poate chiar într-o formă de libertate interioară: „În cei peste 2400 de ani care s-au scurs de la expediția povestită de Xenofon nu s-au schimbat foarte multe pe traseul plin de conflicte parcurs de greci de la Marea Egee prin Anatolia și până în Irakul de astăzi, unde cei zece mii de mercenari eleni au încercat să schimbe ecuația puterii, întorcându-se apoi prin Caucazul de Sud și, în cele din urmă, pe coasta Mării Negre. Imperiile care au stăpânit teritoriile dintre Marea Neagră. Golful Persic și Mediterana au făcut mereu excese și au transformat totdeauna acest loc într-un spațiu al provizoriului”.

Momentul de cumpănă comportă densitatea unui nucleu epic, propriu nuvelei moderne. El funcționează ca pivot structural al unei construcții literare menite să antreneze, să absoarbă, să țină conștiința cititorului într-o stare de acuitate continuă. Cartea – configurată din asemenea încercări, expuse uneori cu dramatism reținut, alteori cu o luciditate aproape rece – nu aspiră la desfășurarea descriptivă a jurnalului de călătorie standard, ci își propune, mai curând, să creeze o tensiune controlată, o „rețea” de episoade în care amănuntul aparent periferic devine semnificativ prin forța contextului. Miza nu este doar relatarea fidelă a unei peregrinări în spații încărcate de istorie și conflict, ci captivarea unei atenții avizate, printr-o retorică a imprevizibilului bine dozat. În acest sens, cartea se constituie într-o meditație narativă asupra riscului și asupra felului în care incertitudinea devine materie literară.

Deși finalitatea lucrării se definește, în mod esențial, printr-o tentativă de evaluare a unei configurații geo-politice complexe, lectura atentă relevă și prezența unor pagini de respiro, în care observația obiectivă cedează locul unui ton mai liric, aproape elegiac. Aceste fragmente, de o expresivitate discretă, trădează alt registru al sensibilității autoarei și trimit, prin inflexiunile stilistice și rafinamentul evocării peisajului, la descrierile Câmpiei Dunării din Enigma Otiliei. Așa cum G. Călinescu a știut să suprapună priveliștea naturală unei stări de spirit romantice, tot astfel Sabina Fati introduce, în subtextul unei investigații analitice, pulsația unui atașament afectiv față de spațiul traversat: „Ne întoarcem spre seară la Afyon. Se vede de departe stânca neagră de bazalt pe care se pot observa încă urmele cetății hitite și care completează numele orașului, numit mereu și Kara (negru) Hisar (fortăreață). Din 2004, însă, toate aceste denumiri au fost puse într-un singur cuvânt: Afyonkarahisar, Fortăreața Neagră a Opiului. Ne oprim în centrul vechi, la cel mai vechi restaurant. De cinci generații se mănâncă aici, iar pozele celor patru patroni anteriori – tatăl actualului patron, bunicul acestuia, străbunicul etc. – sunt așezate una deasupra celeilalte într-unul din colțurile modestei cârciumi. (…) Macii se cultivă de când lumea în zonă, pentru că sunt condiții climatice excelente. Grecii și romanii s-au bucurat de recoltele dimprejur”.

Într-un climat intelectual tot mai predispus la formule expeditive și construcții reductive, cartea Sabinei Fati se impune prin refuzul deliberat al simplificării. Nicio afirmație nu este făcută în absența unei fundamentări atente, nicio concluzie nu răspunde unei grile prestabilite. În acest sens, Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi — însoțită de o prezentare substanțială semnată de Gabriel Liiceanu — devine o formă de rezistență intelectuală în fața clivajelor facile și a uitării grăbite.