Sunt adânc precum piramida,
însă,
privit din afară,
cum mă scald și discut pe ton alert
cu părintele Jinga sau cu Alex Gregora,
niciodată nu mi se va bănui gravitatea lumii
pe care o port cu mine, în suflet.
Sunt în legătură cu apa,
care îmi oferă densitatea ei termică,
pentru a mă scălda
și bucura de înotul precar,
pe care-l execut înspre mal...
Pe inimă,
ca pe o roată de moară,
a căzut un sentiment inspirat de o stâncă,
zărită departe,
acolo unde merge în zori Gregora
să pozeze răsăritul.
Privirea constituie sentimentul posibil
pe care l-aș trăi și eu,
în umbra stâncii,
la orice moment din zi și din noapte -
îl ridică din gând,
în timp ce îmi imaginez briza mării
venind spre mine,
ca o șoaptă.
Așa s-a zămislit Adam:
Dumnezeu a privit insistent peste întinderile rudimentare
și s-a gândit la Sine,
cum să ajungă în depărtare
să se bucure de acea margine,
care va fi luat,
de la geneză,
o floare ce colț.
I-a venit ideea să facă unul ca El,
i-a suflat acel duh
care se întoarce exact ca un bumerang
înspre Sine,
când este curios să vadă ce s-a întâmplat
mai departe de sfinți și de îngerii tăcuți.
De la mine, de la tine, de la orice om,
purtători cum suntem ai unui asemenea duh nemuritor,
află Dumnezeu despre ce nu poate El străbate la pas.
Dar, până atunci,
îi aud pe oameni dând gură în apă,
chiote de veselie că își dau în petic
pe țărm cretan,
pentru a fi siguri că au luat de la viață,
într-un bagaj sentimental,
scăldatul în Marea Egee,
trecută de Homer între coperți.
Despre acest moment
se va lua la cunoștință în cer,
afirmat chiar de duhul nostru,
împrumutat - nu știm până când -
de către creator.
Ce ar însemna acum
să-și afunde talpa Lui în mare?
Ar goli-o instant.
Ar sări valuri uriașe,
din Creta, până în România -
tot le-am promis colegilor un strop din Egee...
