Este un regres al ființei, 
în așteptarea epifaniei, 
de la statutul de corp dinamic, suprateran, 
la acela de relicvă, 
care se cere descoperită, 
tot în aceeași situație, de pretendent 
la un semn de existență a divinității. 

Timpul vieții se poate scurge, 
dar omul credincios va intra în pământ, 
când îi va suna ceasul, 
cu același sentiment al expectativei: 
nu va renunța să semnalizeze 
că așteaptă o revelație a lui Dumnezeu, 
deși, 
între timp, 
el se poate să fi și murit, 
dar i-a rămas ca un steag speranța 
în sprijinul Celui de Sus.  

În noaptea-n care setea mă-mpietri,
Fără izvor, visam să beau din zare —
Din Dunăre, cu val cu tot, și-ntâi
Să-i dau în zori barcagiului iertare.

Cu burta plină, aș fi dat pe rând
Strop după strop, la preț de rugăciune
Și-am coborât, cu liftul fremătând,
Spre rafturi goale, pline de tăciune.

Vânzătoarele — mișcare în surdină —
Mutau tăceri și marfă printre rânduri;
Le urmăream: lucrau cu trudă lină,
Și somnu-mi zbura prin nouri. 

Când Dulcan spuse, blând, la televizor,
Despre mormântul sfânt și Paști cu fior.

Lângă hotel, la parter, funcționează un hipermarket nonstop. Totdeauna am fost fascinat de acest contrast - să poți avea legătură cu un punct viu, care, în fiecare moment, când toată planeta doarme (sau cel puțin așa cred eu, vârât în pilotă, până la gât, susține același tip de activitate. 
Ai o siguranță...

Într-o noapte, 
am descoperit că am rămas fără apă plată 
și îmi era o sete - fiind aproape de Dunăre, 
aș fi băut-o întreagă, 
de la primul până la ultimul val; 
a doua zi, m-ar fi căutat barcagii 
să le înapoiez fluviul, 
care-i duce înspre peștii cei mari, 
iar eu, 
cu burta umflată, 
m-aș fi tocmit 
pentru fiecare strop de apă returnat.
Cu o asemenea sete, 
am coborât (cu liftul), la magazin. 
Vânzătoarele tot nu se regăseau la casă: 
aveau mereu marfă de mutat la raft. 
Energia lor îmi făcea bine: 
îmi atenua ideea că mi-am afectat somnul, 
dar pe care, in curând, aveam să-l reiau 
(și cu setea potolită), 
ca pe un bagaj, 
printre spusele de la televizor, 
ale doctorului Dulcan, 
despre vizita 
pe care a făcut-o la mormântul sfânt, 
în noaptea de Paști, 
când se ia lumină.

Am colindat pe cărările odihnei nocturne, 
până dimineața la opt, 
când m-am săltat din pat, 
pentru o incursiune la Kladovo.

În peisajul spiritual al modernității românești, puține figuri istorice au păstrat o aură atât de constant luminoasă precum Regina Maria. Nu este vorba aici de prestigiul atribuit protocolar unei suverane, ci de o prezență activă în viața culturală, artistică și morală a națiunii române, într-un moment de răscruce al istoriei noastre. Imaginea Reginei Maria se așază într-un registru dublu – între veracitatea unei influențe decisive și mitul unei sensibilități alese, rafinate și profunde.

Nu este lipsit de semnificație faptul că însăși Regina a lăsat posterității o mărturie amplă despre propria viață, sub forma monumentalei lucrări Povestea vieții mele, o trilogie care transcende caracterul documentar și dobândește adeseori inflexiuni literare autentice. Scrise cu o grijă stilistică evidentă, aceste pagini trădează nu doar un simț al narațiunii și al reflecției, ci mai ales o conștiință acută a misiunii care i-a fost încredințată.

Dar, mai înainte de orice altă considerație, se cuvine a sublinia rolul de ocrotitoare a artelor, pe care Regina Maria l-a asumat cu o distincție firească. Reședința de la Balcic a devenit, sub patronajul reginei, un spațiu predilect al reveriei și contemplației. Acolo, între ziduri albe și grădini suspendate, între minaretul decorativ și pergolele pline de flori, au găsit adăpost și inspirație pictori aflați în pragul consacrării. Iosif Iser, cu expresionismul său sobru, ori Lucian Grigorescu se numără printre cei care, atrași de mirajul Balcicului, au știut să-i redea culoarea în registre care țin azi de canonul vizual al României interbelice.

Între cei care au simțit această vibrație a locului s-a numărat și poetul Ion Pillat. În volumul Balcic, alcătuit din peste douăzeci și cinci de meditații lirice asupra unei geometrii sacre a lumii, autorul înfățișează, cu o finețe care amintește de miniatura orientală, multitudinea de fațete ale acestui colț de lume — când rustic, când hieratic.

În Balcic, Pillat regăsește acea „luntre evanghelică”, din care, odinioară, apostolii au aruncat mreaja cea mare „pe apele sfințite în vremea lui Irod”. Luntrea, în general un obiect marin, relicvă transpusă în peisaj, devine o emblemă a credinței care supraviețuiește vremurilor. Balcicul o păstrează ca simbol — și o încadrează într-o picturalitate a sacrului.:

„Din luntrea asta veche culcată peste plajă,
De care-ai prins la soare, pescare, un năvod,
Apostolii odată zvârliră largă mreajă
Pe apele sfințite în vremea lui Irod.

Și sub smochinul ăsta bătrân ca amintirea,
Sub care stai de pază, pândar cu cap de sfânt,
Grăia Galileanul, cum spune povestirea,
Când pilduia Scriptura cea bună pe pământ.

Și pe asinul ăsta pe care, grădinare,
Ți-aduci la târg harbujii și poama azi ca ieri,
Venea Mântuitorul așa încet, călare,
Pe drumuri înverzite cu foi de palmieri”.

(Balcic biblic).

Deși numele suveranei nu apare explicit în volumul lui Ion Pillat, o lectură atentă relevă, în filigranul versurilor, o recunoștință latentă, manifestată printr-un ethos al tăcerii meditative. Regina Maria a instituit culturii românești un locus sanctus de reflecție. Balcicul devine, astfel, un topos liric și un simbol al generozității regale — un spațiu oferit artei dintr-un patriotism luminat, izvorât dintr-o grijă deosebită pentru spiritualitatea românească.

Imaginea Reginei Maria se păstrează în literatura română nu printr-un exces de glorificare, ci printr-un echilibru subtil între evocare și admirație. Într-o perioadă a convulsiilor, ea a oferit un model de armonie. Într-o cultură în căutare de sine, ea a deschis drumuri.

Într-o compoziție lirică apărută în presa vremii, poetul Georgian alege să învăluie chipul reginei într-o aură mitologică. Această transfigurare poetică nu se limitează la elogiul ocazional, ci aspiră, prin filtrul unei culturi clasice bine asimilate, să fixeze o imagine care depășește circumstanța istorică. Regina devine, astfel, un palimpsest al vechilor zeițe protectoare — Hera, Atena, poate chiar Demetra — , un simbol al unei civilizații întemeiate pe echilibru, splendoare și demnitate. Poemul lui Georgian: „În părul tău albit de spini / Sclipesc arginții de coroane / Regina cu ochi blajini, / Regină de gând și icoane…” nu este, prin urmare, simplu encomion, ci o încercare de resacralizare a ideii de suveranitate, într-o epocă în care imaginarul colectiv resimțea nevoia unor repere înalte. În această cheie, gestul poetului capătă o dimensiune culturală: aceea de a reinstitui, prin mijloacele artei, un ethos al verticalității și al exemplarității.

Într-o epocă a tulburărilor și căutărilor, Regina Maria a oferit un model de echilibru și rafinament. În atitudinea ei pentru cultură, în discreția cu care a știut să fie prezentă fără a se impune, se află o lecție de civilitate care încă ne privește. Poeții și artiștii nu s-au grăbit să-i dedice ode facile, ci au preferat să o așeze în sfera simbolului — acolo unde forțele istoriei se topesc în mit, iar realitatea se transfigurează în ideal.

S-ar putea crede, cu o ușurință prea lesne explicabilă, că Regina Maria, alegând Balcicul drept loc al retragerii — acolo unde, prin voință testamentară, a cerut să-i fie adăpostită inima —, nu făcea altceva decât să urmeze, în registru afectiv, modelul lăsat de Carmen Sylva. O asemenea aproximație ar nedreptăți grav complexitatea unei personalități care a refuzat să se lase definită printr-o singură trăsătură dominantă. Regina Maria a fost o adevărată întreprinzătoare pe multiple planuri: politice, culturale, naționale. Așa cum, la încheierea Primului Război Mondial, și-a asumat un rol diplomatic de o subtilitate și o tenacitate rar întâlnite — contribuind, printr-o formă de activism regal luminat, la realizarea Marii Uniri —, tot astfel a înțeles să sprijine cultura română nu din vanitate, ci dintr-un simț profund al datoriei față de o civilizație emergentă.

Sprijinul oferit de Regina Maria culturii române nu poate fi redus la simpla diriguire a unor manifestări artistice ori la protejarea unui cerc de creatori. Era, mai curând, expresia unei vocații organice pentru civilizație, pentru tot ceea ce înalță omul dincolo de urgențele istoriei.

Balcicul este și o alegorie a unui ideal cultural: acela al unei Românii aflate la confluența Orientului și Occidentului, înzestrată cu harul sintezei și al ospitalității. Ceea ce rămâne în urma Reginei Maria nu este doar imaginea unei regine frumoase și curajoase, ci profilul unei conștiințe moderne, care a înțeles că noblețea derivă din adeziunea la idealuri înalte și dintr-un angajament activ pentru progresul națiunii.