Am aflat de curând despre stingerea din viață a lui Cezar — prietenul copilăriei mele, ființă luminoasă, cu trăsături armonioase și un zâmbet care nu lipsea niciodată de pe chipul său. De fiecare dată când ne revedeam, îmi vorbea extrem de volubil despre orice noutate care ne privea.

Ne jucam, în acei ani senini, „Nouă pietre” (sau Castel) — o competiție a reflexelor și a agilității… Cezar, ceva mai mare decât noi, ochea bine turnulețul de pietre. Râdea cu poftă și ne lovea zdravăn cu mingea de cauciuc, mică, albastră, dar nu ostil, ci cu acea bucurie a jocului care topește orice urmă de înfruntare. Îmi amintesc o scenă limpede: mă oprisem în loc, el mă ochise, convins că mă va nimeri; din reflex, m-am ferit, iar mingea a trecut pe deasupra mea — oferindu-mi un răgaz prețios să alerg spre castel și să reconstitui, triumfător, mica noastră construcție.

Era înainte de cutremurul din 1977. Îl întâlnisem pe ulița din Cleanov, ducând de ghidon o bicicletă stranie — ușoară, din aluminiu, roți subțiri și coarne puternic încovoiate, așa cum nu mai văzusem până atunci. „Este o semicursieră”, mi-a spus cu mândrie. Noutatea obiectului m-a fascinat, dar și mai mult m-a uimit naturalețea gestului prin care el o integra în peisajul satului.

O singură dată am schiat, tot la acea vârstă fragedă. Cezar apăruse cu o pereche de schiuri artizanale, confecționate de bunicul lui. L-am întrebat cum au fost făcute. „A înmuiat scândurile în apă caldă și le-a încovoiat la vârfuri”, mi-a spus cu o simplitate care nu excludea miracolul. Mi se părea un artificiu incredibil atunci — nu mai auzisem de posibilitatea de a modela astfel lemnul, mai ales în gospodării. Pentru o singură tură, am făcut schimb: i-am oferit sania mea, iar el mi-a întins schiurile. M-am urcat pe ele fără ezitare și, în clipa următoare, alunecam deja pe ulița abruptă. Nu am căzut. Și, de altfel, nici nu-mi trecea prin minte că aceasta s-ar fi putut întâmpla.

Cezar avea și o doză de șiretenie care-i venea bine, un fel de istețime ludică, pe care nu o afișa ostentativ. Într-o zi, jucându-ne în poiană, m-a îndemnat să introduc o monedă de 5 lei — din cele noi, de aluminiu, care făceau subiect de conversație la marginea prăvăliei din sat — într-o crăpătură din pământ. Apoi, cu un aer conspirativ, mi-a arătat cum dispare. I-am urmărit cu atenție toate gesturile. Bănuiam că el însuși îmi luase moneda, dar până azi nu am reușit să-i dezleg trucul. A dispărut moneda, dar a rămas amintirea unui copil care știa să inventeze iluzia.

Mai târziu, în anii studenției, l-am zărit în Piața Mare. Am schimbat câteva vorbe, cum o făceam întotdeauna: cu deschidere, cu sentimentul unei continuități care nu cerea explicații. A fost, cred, ultima oară când ne-am văzut. Mai târziu, am vorbit la telefon, cu doi sau trei ani în urmă, chiar înainte de nunta fiicei lui — o ultimă reverberație a unei legături care nu s-a întrerupt niciodată, deși viața ne purtase pe drumuri diferite.

Astăzi, s-ar putea spune, în limbajul convenției, că, din păcate, Cezar, a murit. Dar, în conștiința mea, el trăiește într-o imagine care nu se estompează: călare pe semicursiera lui argintie, zâmbind cu acea seninătate pe care doar cei tineri o cunosc, urcând lent spre lumină, fără grabă, fără teamă.

Drum lin, Cezar!