Am luat loc la prima cafenea din centrul stațiunii. Un grec relativ tânăr, cu părul lung prins în coadă, a pus tacticos meniul pe masă. Am comandat un mic dejun englezesc. Mi l-a adus de peste drum — alesesem masa de lângă plajă — pe o tavă de lemn.

Deodată, m-am trezit că nu sunt singur. Am fost asaltat de viespi. Sunt cele de pe lângă hotel, care, pentru că nu le-am băgat în seamă acolo, acum se inițiază ele, în forță, în orizontul meu.

În rutina terasei intra și acest oficiu: odată cu mâncarea, ți se aduce apă rece (din partea casei) și o tăviță cu zaț fumegând. Priveliștea, cu fumul susținând orizontul, îmi amintește de versurile poetului latin, Publius Ovidius Naso, care scria despre îmblânzirea albinelor, despre recoltatul mierii etc.

Desigur, cunoștința mea despre acest demers nu este exclusiv inspirată de Ovidius — o descoperisem demult, de când unul dintre unchii mei deținea stupi —, dar sufletul meu se alimenta, mai ales în acele momente, cu stihuri.