Între jocurile copilăriei trăite pe colinele satului nostru, De-a v-ați ascunselea — pe care noi, copiii din deal, îl numeam cu un arhaism afectuos, Ajumita — ocupa un loc privilegiat. Dincolo de desfășurarea propriu-zisă, farmecul stătea, poate mai cu seamă, în preludiu, când trebuia stabilit cine urma să se „pună” — cu fruntea sprijinită de un stâlp, ochii acoperiți cu palmele. Pentru aceasta, recitam o formulă versificată: „Din Oceanul Pacific, / A ieșit un pește mic / Și pe coada lui scria: / Ieși afară dumneata!”. Această poezie-joc funcționa ca un oracol al sorții, stabilind, prin hazardul rimelor, destinul imediat al fiecăruia dintre noi. Apoi începea jocul: cel desemnat număra până la zece, iar ceilalți se împrăștiau prin împrejurimi, care încotro, pentru a se pitula într-un loc bun, cât mai greu de dibuit. Cel care căuta trebuia apoi să ne zărească, să fugă val-vârtej spre stâlp și să declare: „Te-am văzut, ptiu, Cutare!”.
Mai jucam, plini de bucurie și haz, cărți — cum era Popa prostu’. Lângă fântână, în vale, la poarta bunicilor mei, împreună cu soră-mea și verișorii, am „făcut cărțile”. Câștigasem, dar nu anunțasem. M-am prefăcut că merg la fântână să beau apă. Când a venit din nou rândul meu, le-am spus: „Popa prostu’!”. Cei de pe pătură, surprinși, au strigat în grabă: „Popa prostu’!”. Cel care pronunța ultimul se alegea cu porecla.
Ne jucam, în acei ani senini, Nouă pietre (sau Castel) — o competiție a reflexelor și a agilității… Cezar, ceva mai mare decât noi, ochea bine turnulețul de pietre. Râdea cu poftă și ne lovea zdravăn cu mingea de cauciuc, mică, albastră. Îmi amintesc o scenă limpede: mă oprisem în loc, el mă ochise, convins că mă va nimeri; din reflex, m-am ferit, iar mingea a trecut pe deasupra mea — oferindu-mi un răgaz prețios să alerg spre castel și să reconstitui, triumfător, mica noastră construcție (să așez pietrele una peste alta).
Sub influența imaginarului cinematografic, în special a westernurilor clasice, obișnuiam, în jocurile noastre de copii, să reconstituim, cu mijloace modeste, dar cu o fervoare nedisimulată, conflictul emblematic dintre cowboys și indieni. Asemenea întruchipări presupuneau un echipament de circumstanță — pistoale cu capse purtate ostentativ la centură — și o asumare spontană a unor identități modelate de ecran. În vreme ce eu, fidel iconografiei consacrate, optam pentru figura tutelară a lui John Wayne, vărul Dorin, confruntat cu epuizarea reperelor celebre din imaginarul american, recurgea la o invenție personală: „John Mărul”. Refuzul meu de a admite veridicitatea unui astfel de personaj — neidentificabil în nicio peliculă cunoscută — l-a determinat pe Dorin să-și consolideze argumentul printr-o extindere cel puțin ingenioasă, invocând existența paralelă a unui anume „John Părul”. În acest context ludic, respingerea uneia dintre variante nu excludea persistența celeilalte, după o logică proprie universului copilăriei, unde plauzibilul cedează frecvent în fața imaginației suverane.
