Soarele prăjește totul ca într-o tigaie — numai pe mine, însă, nu. Am găsit soluția: mă întind pe spate în mare. În acest golf, pe care l-am descoperit din întâmplare, mergând drept de la prima terasă în care am intrat, apa este extrem de caldă și liniștită. Nu vezi nici măcar un val. Intru fără să fie nevoie să mă acomodez — temperatura e aproape egală cu aceea a aerului.

Stau întins în apă, cu fața în sus și sper să adorm până când, la ora 14, pot prelua camera. Răcoarea de la o umbrelă din apropiere, instalată de un cuplu englez, mă atinge ușor.

Peștișorii înoată pe lângă mine. Apa este atât de limpede, încât îi văd cum se mișcă în linii variate. Sunt curios să-i observ mai bine, așa că mă ridic și mă duc într-un loc unde apa este mai adâncă.

Mă întorc cu spatele spre plajă și stau câteva clipe nemișcat, până când gura unui pește dă să mă muște de călcâi. Pentru prima dată, devin pofta de mâncare a unei vietăți marine. Îi privesc în continuare și nu-mi dau seama cum m-ar fi putut apuca de-adevăratelea.

Ca să evit următoarele tentative, mă întind din nou pe spate și-mi amintesc de nuvela lui N. Gane, cu acea vacanță la mare în Italia, alături de Hurmuzachi, tânăr boier și patriot.