Viespile apar imediat ce primești mâncarea comandată, dar mie îmi place să le aud zburând pe lângă mine, ca niște elicoptere fără metal în compoziție și fără carburant. Totuși, chelnerii aduc și o scrumieră plină cu zaț fumegând — metodă despre care am mai scris și pe care am legat-o, atunci, de poemele din Remedia amoris de Publius Ovidius Naso.
Ce este un poem? O stare care îți rămâne în suflet și reînvie atunci când viața scoate din angrenaj scene care o invocă, aducându-ți-l pe poet în minte ca pe o statuie, la a cărei înălțime ai ajuns pentru că l-ai citit.
Sătul de meniul tavernelor — aproape același peste tot și pentru care nu mai am apetit —, aleg, la o tavernă la care nu am mai mâncat până acum, un platou cu mai multe feluri de carne. Ca de obicei, las în pace viespile, ba chiar le pun și lor puțină carne, pe un șervețel alături, însă nu observ că una s-a ascuns pe o bucată de friptură. Mușc fără să-mi dau seama din bucata mea. Viespea vibrează sub buza superioară și mă înțeapă. Dinții mei o strivesc. Nu am mai fost înțepat de viespi sau albine de câteva decenii. Sunt curios ce mi se va întâmpla, cum mă va cuceri durerea.
