În drum spre plajă, treceam invariabil pe lângă o terasă mereu închisă… Pe ambele părți ale străzii se înșirau două rânduri de mese vechi de lemn, micuțe, de țară, de pe care vopseaua se scorojise. Scaunele cu spătar păreau și ele de o siguranță neglijentă.

Dilema — de ce o fi terasa aceasta închisă? — s-a rezolvat… Ziua, locul e pustiu, aproape uitat, dar seara mesele sunt ocupate până la refuz de către thasiani (acesta este numele celor care locuiesc în Thassos). Strada devine o mică scenă de viață autohtonă. Aerul miroase a ierburi aromate și a sare adusă de briza mării. Trebuie să aibă o spinare destul de puternică briza aceasta, fiindcă are de urcat niște coline serioase, care se uită cu trufie la valurile care vin ghemotoc la malul auriu.

Am înțeles că ar fi ideal pentru turiști să intre în tavernele consacrate lor, thasianilor, și să le încerce meniul, dar nu am dat curs curiozității. Am ratat această experiență. Uneori, e bine să-ți vezi de treabă.