Mă aflu între două terase paralele și aleg să intru în cea din stânga, unde umbra este mai deasă.
De îndată ce mă așez, un tânăr chelner îmi aduce o sticlă de apă rece, apoi revine cu meniul. Comand un frappe, celebru în Theologos.

La mesele din jur se vorbește în mai multe limbi, însă româna predomină. Frappe-ul are, într-adevăr, un gust diferit de cel pe care îl beau la Promenada — puțin mai aromat și parcă mai dulce. Frișca este „împopoțonată” cu bomboane decorative.

Apa din sticlă nu este încă terminată — îmi mai rămâne un sfert. Îl văd pe chelner, cu viteza unui supersonic, schimbând-o deja cu alta nouă.

Terasa îmbină tradiția cu modernul. Vițele de vie, întinse pe direcții imprevizibile, se reunesc într-o boltă sprijinită pe o structură de lemn. În interior, funcționează și o cofetărie, cu prăjituri specifice locului.

Deși terasa dă spre stradă, din cadrul ei se coboară spre stânga, către o școală și un mic platou cu un aer arhaic, unde legătura cu trecutul, cu ceea ce a fost odinioară pe aici, se simte până în adâncul conștiinței.

Sunt tentat să intru în primul magazin cu produse tradiționale care-mi iese în cale, dar amân, pentru că am ca obiectiv cea mai veche cafenea din sat, datând de pe la 1800 și ceva, pe care o descopăr relativ repede, undeva pe dreapta, în direcția mea de mers. Terasa este din lemn. Nici aici nu intru, având în minte altă țintă: Muzeul sătesc.

Poarta muzeului, simplă și aproape în stil maramureșean, invită la intrare. O bătrânică, îmbrăcată în haine moderne, în alb și albastru, anunță prețul biletului în engleză și îl oferă vizitatorilor. Casa, deși mică la prima vedere, se dovedește destul de vastă, cu holuri întortocheate care duc spre diverse camere. Redescopăr, în aceste încăperi, satul tradițional românesc — aproape nimic nu diferă de ceea ce întâlnim la noi.

Imediat ce pășesc în prima încăpere, din spate se aude aceeași femeie de la intrare, care se dovedește a fi și ghid. Vorbește în engleză despre istoricul casei. Cândva, Theologos a fost capitala regiunii, iar clădirea care găzduiește astăzi muzeul a aparținut unui prinț al locului.

Există o cameră dedicată uneltelor tradiționale — probabil toate cele care ar fi putut fi folosite, odinioară, de țărani. Fiecare obiect este însoțit de o fotografie care ilustrează modul și scopul utilizării lui. Îmi atrage atenția un fel de drapă dintr-un material vegetal, prevăzută cu dinți; nu am înțeles la ce era folosită, însă fotografia alăturată o arată în mijlocul unui lan de grâu.