Desculț prin Atlantida (Editura Timpul, Iași, 2025), noul volum de lirică al lui Alexandru Drăghici, propune o dublă cheie de lectură: copilul care umblă desculț și satul originar pe unde a hălăduit. În această dublă grilă se adună, deopotrivă, inocența vârstei edenice și nostalgia unei geografii originare, pe care poezia le transfigurează în mit personal. Titlul evocă mai întâi credința poetului în realitatea unui continent legendar, a cărui existență, încă neverificată, rămâne totuși atestată, ca ipoteză fascinantă, în dialogurile platonice. În subtext, se conturează imaginea unui înotător care străbate adâncurile, căci despre Atlantida se spune că s-ar fi prăbușit în mare în urma unui cataclism natural. Pentru Alexandru Drăghici, Atlantida, desprinsă din mitologia Antichității, se convertește într-un echivalent simbolic al satului originar și al copilăriei paradisiace, devenind spațiul unei nostalgii fondatoare și al unei memorii transfigurate prin poezie.

Satul se află în corespondență evidentă cu natura cosmică. Nu are nevoie de urbanizarea ulițelor, căci acestea își primesc lumina din stâlpii firești ai cerului, unde stelele veghează ca niște felinare ancestrale. Nici spitalul nu-și găsește locul aici, de vreme ce mestecenii, bănuiți de gălbinare, sunt înlăturați din peisaj de către anotimpul toamna, care îi exclude cu o seninătate fatală: „Pe ulițe râncede convoiul toamnei trece / ca să-l petrec pun stele-n felinare / spre eșafod noiembrie-și petrece / mesteceni triști, suspecți de gălbinare” (Mirosul lumii de altădată).   Poetul însuși, asaltat de frunziș, intră într-o comuniune intensă cu natura terestră, până acolo încât propria-i inimă capătă o consistență vegetală: „Dimineața confuză / lasă urme de ruj / pe cești de cafea. / Nu mai știu care frunză / este inima mea” (Picături). Această fuziune denotă o suprapunere a planurilor existențiale. Din ceea ce se poate observa, satul lui Alexandru Drăghici nu mai este un spațiu geografic în accepțiunea comună, ci o idee a satului originar, perceput prin simțuri într-un mod neașteptat. Poemele surprind prin noutatea metaforelor, prin prospețimea lor de viziuni care se hrănesc din această osmoză între om și natură.

Timpul, privit ca dimensiune concretă, se constituie într-una dintre temele fundamentale ale acestei cărți. La început, i se dezvăluie autorului sub înfățișarea unui războinic dornic să i se ascundă în trup, ca într-un tranșeu precar, iar această reprezentare își are originea în conștiința propriei brăzdări de către zădărnicii: „Sunt noroiul zădărniciilor mele. / Brăzdat adânc / am devenit tranșeul / în care timpul se adăpostește / din când în când” (Doar Cuvântul). Mai târziu însă, timpul se încarcă de materialitatea unor figurine menite a se sparge la cea mai mică atingere. Din acest moment, poetul se recunoaște supus unui univers miniatural, unde precaritatea devine lege. Și totuși, în cioburile de ceramică, el nu caută semnele ruinării, ci urmărește, cu o obstinație aproape evlavioasă, reflexele unor eternități de sticlă, fragmente translucide ale infinitului.: „Vai, clipa iar se sparge / un bibelou adică, / prin zgura ei mai caut / eternități de sticlă” (Eternități de sticlă) .

În portretul copilului care avea să devină poet se conturează deja nucleul sensibilității lui aparte: gestul de a ține cartea în mână semnifică atât atracția pentru cunoaștere, cât și formarea unei introspecții timpurii; rugăciunea adresată Fecioarei Maria, în momente de cumpănă, relevă o dimensiune spirituală și o capacitate de refugiu în fața dificultăților existențiale; fuga pe ulițele satului și prin vii, însoțit de îngeri dolofani, sugerează un raport liber cu supranaturalul: „Și-mi văd părinții iar grădinărind / dania Domnului spre mântuire / pe ulițe de lumină în colind / mai port cu mine cartea de citire. // Chemam Preasfânta de aveam nevoi / cu îngeri dolofani fugeam prin vie / iarba măsoară drumul dintre voi / biserică de lemn, copilărie” (Lăcrimar). Această evocare a copilăriei funcționează ca un preambul hermeneutic al temelor și motivelor de bază ale operei.

Poemele care izbutesc să se sustragă chingilor supratemei – aceea a trecerii ireversibile a timpului – provoacă o emoție de ordin empatic și, prin aceasta, se desprind de convențional. De exemplu, Dimineți în spatele frontului se configurează ca o sinteză între viziunea eminesciană din poemul Privesc orașul furnicar, unde pulsația anonimă a mulțimii se topește în melancolia privitorului, și nota anecdotică, dar nu lipsită de savoare stilistică, pe care Arghezi o exercită adesea în volumul său de referință, Flori de mucigai. Orașul (despre care scrie Alexandru Drăghici) nu se mai oferă privirii dintr-un vehicul – cum se întâmplă la Marin Sorescu, unde priveliștea este filtrată prin distanța ironică a călătorului – și nici nu se reduce la perspectiva îngustă a unui colț de stradă, fragmentară și întâmplătoare. El apare văzut din formație, acolo unde identitatea se dizolvă în pasul comun și în ritmul impus de disciplina grupului. Această schimbare de unghi nu este lipsită de semnificație: ea mută accentul de la privirea individuală sau contemplativă, la viziunea solidară, în care destinul personal se absoarbe în anonimatul mulțimii. Orașul devine un organism viu, în care individul, pierzându-și autonomia, participă la o experiență comună, deopotrivă dramatică și revelatoare: „Trenuri kaki / prin cinematografice gări / peronul scufundat / în lacrimi de arhivă, / fotografii ascunzând prin valiză / conservele tăiate cu baioneta / și iarba crescută-n bocanci. / Orașul văzut din formație / cu dimineți căzute în spatele frontului, duminici legate la ochi / cu mirese pierdute prin poligon / și poemul acesta-n planton / strivit de bocancii / sergentului Ion” (Dimineți în spatele frontului).

Experiența spitalului — reală, trăită, asumată prin spitalizarea autorului însuși — conferă textului o autenticitate gravă. Ea se traduce într-o deplasare a simbolicii sărbătorilor de iarnă: scena este ocupată din ce în ce mai mult de mecanismele impersonale ale salonului, acele aparate care susțin viața pacientului pe durata intervenției chirurgicale. Se produce astfel o translație a sacrului — dinspre ritualul tradiției, înspre tehnologia medicală —, un paradox liric prin care friabilitatea ființei umane se sprijină pe anonima exactitate a mașinilor: „Decembrie doarme în triste mantale / Dezertez din pușcăriile somnului / Supusă, noptiera îmi primește / cruciulița, verigheta și ceasul / Căruciorul, indiferent și rece înghite / coridoare îngrijorate / Priviri amare / Mă vor uita? / Siluete albe așteaptă / în jurul mesei / (…) / Îl strig pe Dumnezeu!” (… pe cord deschis).

Una dintre cele mai interesante apariții editoriale ale anului, cartea semnată de Alexandru Drăghici rămâne o lecție despre viață, într-o lectură atractivă pentru cititori.