În studenție sau chiar mai devreme, 
mă frământa fiecare moment 
pe care nu-l dăruiam cititului ori scrisului. 

Astăzi, 
când sunt tot mai aproape de mal, 
mă bucură orice muncă prin gospodărie 
sau pe câmp 
și aș sta cu zilele să o duc la bun sfârșit.  

Atunci, 
vina de a nu fi scris într-o zi 
îmi smulgea energia din trup,
cu zeci de tentacule de caracatiță uriașă. 
Uram decorurile în care ajungeam
și nu aveam nicio mulțumire, 
oricât m-ar fi îndemnat  
să accept răgazul rural 
versurile lui Ovidius despre sat 
sau compania caldă a părinților mei. 

Nu mă angajam de drag 
în nimic străin literaturii. 

Mă prindeau serile cu saci de tristețe 
în suflet, 
deși întreaga zi poate căutam 
să mă despovărez 
de amploarea lor precum a unei guși 
de cocoș de munte. 

Așteptam nerăbdător să revin la oraș, 
convins că voi regla 
tot ceea ce rămăsese acolo slăbit,
pentru a putea pe urmă să mă întorc la țară, 
cu dispoziția de a face treabă 
cu inima deschisă, 
dar nu reușeam...