Volumul Căutări prin labirintul poeziei (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2025) al lui Ioan Ursu se impune, de la prima lectură, ca o încercare de cartografiere a lumii contemporane, dar și a universului interior al poetului.

În cele douăzeci și una de crochiuri lirice, Ioan Ursu își îngăduie să reia experiența propusă altădată de Marin Sorescu în Singur printre poeți. Avem de-a face, astfel, cu un exercițiu de parodiere și totodată cu o veritabilă punere în scenă a unor stiluri consacrate.  Poetul se așază în interiorul unor forme poetice deja fixate, pentru a le supune unui joc al variațiunii și al distanței. Pentru a nu lăsa cititorului niciun dubiu asupra intenției sale, el își deschide fiecare text cu un motto extras din opera autorilor evocați, făcând astfel explicită filiația. Materia crochiurilor se desfășoară de-a lungul întregului evantai al curentelor literare, de la echilibrul clasic și elanul romantic, până la încercările de reînnoire neomodernistă și proiecțiile avangardist-futuriste.

Celebrul vers al lui Nichita Stănescu — «dintr-un bolovan coboară/ pasul tău de domnișoară» — este continuat de Ioan Ursu, printr-o experiență care se lasă percepută drept personală și pe care poetul o rescrie în registrul unui regret disimulat: cine l-ar fi îndemnat, altminteri, să se lase prins în mrejele unei iubiri fără ecou, să trăiască suferința unei relații sortite dizarmoniei? În acest transfer, de la metafora stănesciană la confesiunea de față, se resimte o metamorfoză a sentimentului: de la grația imponderabilă a imaginii la greutatea apăsătoare a unui destin afectiv ratat: „Pasul tău, domnișoară, era mai ușor ca fulgul. / De ce, oare, am ajuns să fiu dramaturgul / Unei povești reale, o vâlvătaie de dragoste, complicată, / Descrisă ca-n povești cu „a fost ca niciodată”? / Te văd cu ochii minții, la marginea satului, / Abia atingând pajiștea moale (din versul poetului), / Rațiunea, cerul îmi cereau să rezist / Tentației venite din iadul fantezist, / De tine eram aproape;” (Crochiu liric clasicist). Oscilația lirică a autorului amintește de polaritatea tensiunilor unei baterii: între pozitiv și negativ, între afirmare și retractare. Totuși, dominația finală revine registrului negativ, care, impunându-se în structura textului, conferă întregului discurs o încheiere marcată de o gravitate cu note baudelairiene: „Sunt ani și ani de când acea mirifică-ntrupare / De frumusețe, dar și de-o vinovată înclinare / Spre-acel rău din baudelaireiana depravare / Adesea-mi dă târcoale, plantă agățătoare…”.

Cea de-a doua secțiune a volumului reunește douăzeci de rondeluri, a căror titulatură configurează un tablou condensat al lumii contemporane. În această diversitate, se încheagă o veritabilă hartă a preocupărilor cotidiene și a tipologiilor de locuire, unde liricul se întâlnește cu familiarul. Rondelul florii de apartament, Rondelul serii de Ajun, Rondelul Monei Lisa, Rondelul plăcintei de mărar, Rondelul artei cititului ș.a. sunt adevărate punți între liric și prozaic, între ornamentul tradiției fixe și dinamica prezentului. În alăturarea paradoxală dintre liric și familiar, se recunoaște o tentativă de a regenera specia rondelului, păstrându-i rigorile formale, dar lărgindu-i sfera semnificațiilor prin contactul nemijlocit cu veracitatea: „Pace în cuget, nutrește-mi tu, crin, / Har dobândit prin credința-n minuni, / Plantă-simbol, temei să susțin / Nădejdea în lume, în cei ce sunt buni!” (Rondelul florii de apartament); „Voinici eram când colindam / În seara de Ajun. / Copii prin sat / În neaua rea vagabondam / Crezând în tot ce-aveam visat / Covrigi, cârnați noi așteptam / Ca dar, ba chiar piftie cu păsat / Voinici eram când colindam / Din casă-n casă. / Am dansat / În joacă doar, ne legănam / În ritmul cela, apăsat / Venind din frigul încasat / În oase-n trupul ofensat // Voinici eram când colindam!” (Rondelul serii de Ajun).

A treia secțiune, intitulată cu un surâs discret de umor 33 de elogii, bine temperate, se distinge printr-o atmosferă de seninătate reflexivă. Cifra, cu evidentă trimitere la vârsta christică, devine aici semn al unei intenții etice: aceea de a propune cititorului un mod de viețuire întemeiat pe armonie, pe o rutină creștină a generozității și a blândeții, cultivată indiferent de împrejurări. Prin această orientare, poetul nu doar omagiază un reper spiritual, ci sugerează totodată vocația poeziei de a păstra în centrul ei un ideal moral: „perfecțiunea cunoașterii poetice… / (Pentru că există o cunoaștere poetică, / Așa cum există cunoașterea științifică, / Cunoașterea mistică, / Cunoașterea filosofică, metafizică, matematică…) / De ce nu s-ar putea exprima / În codul simplității, al sincerității, al directeței? / De ce ne tulbură fără rest, fără margini, / Versul lui Eminescu, complet lipsit de figuri de stil: / Nu credeam să-nvăț a muri vreodată?” (Elogiul simplității).

Secțiunea finală reunește nouă poeme. Tema acestora  gravitează în jurul cunoașterii de sine și al introspecției necesare, ca mijloc de depășire a vulgarității care se insinuează în timpul nostru. Prin această direcție, poetul propune cititorului un exercițiu de discernământ moral: „Dragă Ioane, pentru că odată cu vârsta din ce în ce mai puțini / Te mai bagă în seamă, nu-i așa, și nu mai primești / Nici epistole de când cu internetul, / Să mă bag eu atunci în seamă / Și să îmi trimit o scrisoare de la inima mea la inima ta / Asta pentru că, știi cum se zice, pentru că îmi pasă de tine, / De mine, și se mai zice, cu un aer grijuliu, de către prieteni / La încheierea convorbirilor telefonice, sau face to face / Ai grijă de tine, deci ai grijă de mine, Ioane” (Scrisoare către mine însumi).

În paginile acestei cărți, Ioan Ursu explorează posibilitățile limbajului de a sugera, de a surprinde nuanțe subtile și de a stimula interesul cititorului pentru o lectură meditativă, în care esteticul și eticul se intersectează constant.