Soarele prăjește totul ca într-o tigaie — numai pe mine, însă, nu. Am găsit soluția: mă întind pe spate în mare. În acest golf, pe care l-am descoperit din întâmplare, mergând drept de la prima terasă în care am intrat, apa este extrem de caldă și liniștită. Nu vezi nici măcar un val. Intru fără să fie nevoie să mă acomodez — temperatura e aproape egală cu aceea a aerului.

Stau întins în apă, cu fața în sus și sper să adorm până când, la ora 14, pot prelua camera. Răcoarea de la o umbrelă din apropiere, instalată de un cuplu englez, mă atinge ușor.

Peștișorii înoată pe lângă mine. Apa este atât de limpede, încât îi văd cum se mișcă în linii variate. Sunt curios să-i observ mai bine, așa că mă ridic și mă duc într-un loc unde apa este mai adâncă.

Mă întorc cu spatele spre plajă și stau câteva clipe nemișcat, până când gura unui pește dă să mă muște de călcâi. Pentru prima dată, devin pofta de mâncare a unei vietăți marine. Îi privesc în continuare și nu-mi dau seama cum m-ar fi putut apuca de-adevăratelea.

Ca să evit următoarele tentative, mă întind din nou pe spate și-mi amintesc de nuvela lui N. Gane, cu acea vacanță la mare în Italia, alături de Hurmuzachi, tânăr boier și patriot.

Între jocurile copilăriei trăite pe colinele satului nostru, De-a v-ați ascunselea — pe care noi, copiii din deal, îl numeam cu un arhaism afectuos, Ajumita — ocupa un loc privilegiat. Dincolo de desfășurarea propriu-zisă, farmecul stătea, poate mai cu seamă, în preludiu, când trebuia stabilit cine urma să se „pună” — cu fruntea sprijinită de un stâlp, ochii acoperiți cu palmele. Pentru aceasta, recitam o formulă versificată: „Din Oceanul Pacific, / A ieșit un pește mic / Și pe coada lui scria: / Ieși afară dumneata!”. Această poezie-joc funcționa ca un oracol al sorții, stabilind, prin hazardul rimelor, destinul imediat al fiecăruia dintre noi. Apoi începea jocul: cel desemnat număra până la zece, iar ceilalți se împrăștiau prin împrejurimi, care încotro, pentru a se pitula într-un loc bun, cât mai greu de dibuit. Cel care căuta trebuia apoi să ne zărească, să fugă val-vârtej spre stâlp și să declare: „Te-am văzut, ptiu, Cutare!”.

Mai jucam, plini de bucurie și haz, cărți — cum era Popa prostu’. Lângă fântână, în vale, la poarta bunicilor mei, împreună cu soră-mea și verișorii, am „făcut cărțile”. Câștigasem, dar nu anunțasem. M-am prefăcut că merg la fântână să beau apă. Când a venit din nou rândul meu, le-am spus: „Popa prostu’!”. Cei de pe pătură, surprinși, au strigat în grabă: „Popa prostu’!”. Cel care pronunța ultimul se alegea cu porecla.

Ne jucam, în acei ani senini, Nouă pietre (sau Castel) — o competiție a reflexelor și a agilității… Cezar, ceva mai mare decât noi, ochea bine turnulețul de pietre. Râdea cu poftă și ne lovea zdravăn cu mingea de cauciuc, mică, albastră. Îmi amintesc o scenă limpede: mă oprisem în loc, el mă ochise, convins că mă va nimeri; din reflex, m-am ferit, iar mingea a trecut pe deasupra mea — oferindu-mi un răgaz prețios să alerg spre castel și să reconstitui, triumfător, mica noastră construcție (să așez pietrele una peste alta).

Sub influența imaginarului cinematografic, în special a westernurilor clasice, obișnuiam, în jocurile noastre de copii, să reconstituim, cu mijloace modeste, dar cu o fervoare nedisimulată, conflictul emblematic dintre cowboys și indieni. Asemenea întruchipări presupuneau un echipament de circumstanță — pistoale cu capse purtate ostentativ la centură — și o asumare spontană a unor identități modelate de ecran. În vreme ce eu, fidel iconografiei consacrate, optam pentru figura tutelară a lui John Wayne, vărul Dorin, confruntat cu epuizarea reperelor celebre din imaginarul american, recurgea la o invenție personală: „John Mărul”. Refuzul meu de a admite veridicitatea unui astfel de personaj — neidentificabil în nicio peliculă cunoscută — l-a determinat pe Dorin să-și consolideze argumentul printr-o extindere cel puțin ingenioasă, invocând existența paralelă a unui anume „John Părul”. În acest context ludic, respingerea uneia dintre variante nu excludea persistența celeilalte, după o logică proprie universului copilăriei, unde plauzibilul cedează frecvent în fața imaginației suverane.

Am luat loc la prima cafenea din centrul stațiunii. Un grec relativ tânăr, cu părul lung prins în coadă, a pus tacticos meniul pe masă. Am comandat un mic dejun englezesc. Mi l-a adus de peste drum — alesesem masa de lângă plajă — pe o tavă de lemn.

Deodată, m-am trezit că nu sunt singur. Am fost asaltat de viespi. Sunt cele de pe lângă hotel, care, pentru că nu le-am băgat în seamă acolo, acum se inițiază ele, în forță, în orizontul meu.

În rutina terasei intra și acest oficiu: odată cu mâncarea, ți se aduce apă rece (din partea casei) și o tăviță cu zaț fumegând. Priveliștea, cu fumul susținând orizontul, îmi amintește de versurile poetului latin, Publius Ovidius Naso, care scria despre îmblânzirea albinelor, despre recoltatul mierii etc.

Desigur, cunoștința mea despre acest demers nu este exclusiv inspirată de Ovidius — o descoperisem demult, de când unul dintre unchii mei deținea stupi —, dar sufletul meu se alimenta, mai ales în acele momente, cu stihuri.

Imediat ce am părăsit feribotul, am remarcat, în stânga, un Lidl — care, aveam să descopăr mai târziu, când eu însumi am făcut cumpărături, era extrem de frecventat.
Nu am mai urmărit numerele de înmatriculare ale mașinilor de pe contrasens: toate erau din România. Thassos este dominată de conaționalii noștri în proporție de peste 90%.
Pe drumul spre hotel, GPS-ul mi-a indicat o rută rapidă, dar descurajantă. Mă aflam pe un drum de țară, extrem de îngust, cu scaieți asaltând din ambele părți. Pe dealuri, caprele săreau nestingherite. În Creta, simbolul autohton este măgarul; aici, ar trebui să fie capra.
Știu că mă veți contrazice — dar la acel moment nu aflasem: simbolul insulei, vrând-nevrând, este viespea.

Am aflat de curând despre stingerea din viață a lui Cezar — prietenul copilăriei mele, ființă luminoasă, cu trăsături armonioase și un zâmbet care nu lipsea niciodată de pe chipul său. De fiecare dată când ne revedeam, îmi vorbea extrem de volubil despre orice noutate care ne privea.

Ne jucam, în acei ani senini, „Nouă pietre” (sau Castel) — o competiție a reflexelor și a agilității… Cezar, ceva mai mare decât noi, ochea bine turnulețul de pietre. Râdea cu poftă și ne lovea zdravăn cu mingea de cauciuc, mică, albastră, dar nu ostil, ci cu acea bucurie a jocului care topește orice urmă de înfruntare. Îmi amintesc o scenă limpede: mă oprisem în loc, el mă ochise, convins că mă va nimeri; din reflex, m-am ferit, iar mingea a trecut pe deasupra mea — oferindu-mi un răgaz prețios să alerg spre castel și să reconstitui, triumfător, mica noastră construcție.

Era înainte de cutremurul din 1977. Îl întâlnisem pe ulița din Cleanov, ducând de ghidon o bicicletă stranie — ușoară, din aluminiu, roți subțiri și coarne puternic încovoiate, așa cum nu mai văzusem până atunci. „Este o semicursieră”, mi-a spus cu mândrie. Noutatea obiectului m-a fascinat, dar și mai mult m-a uimit naturalețea gestului prin care el o integra în peisajul satului.

O singură dată am schiat, tot la acea vârstă fragedă. Cezar apăruse cu o pereche de schiuri artizanale, confecționate de bunicul lui. L-am întrebat cum au fost făcute. „A înmuiat scândurile în apă caldă și le-a încovoiat la vârfuri”, mi-a spus cu o simplitate care nu excludea miracolul. Mi se părea un artificiu incredibil atunci — nu mai auzisem de posibilitatea de a modela astfel lemnul, mai ales în gospodării. Pentru o singură tură, am făcut schimb: i-am oferit sania mea, iar el mi-a întins schiurile. M-am urcat pe ele fără ezitare și, în clipa următoare, alunecam deja pe ulița abruptă. Nu am căzut. Și, de altfel, nici nu-mi trecea prin minte că aceasta s-ar fi putut întâmpla.

Cezar avea și o doză de șiretenie care-i venea bine, un fel de istețime ludică, pe care nu o afișa ostentativ. Într-o zi, jucându-ne în poiană, m-a îndemnat să introduc o monedă de 5 lei — din cele noi, de aluminiu, care făceau subiect de conversație la marginea prăvăliei din sat — într-o crăpătură din pământ. Apoi, cu un aer conspirativ, mi-a arătat cum dispare. I-am urmărit cu atenție toate gesturile, dar nici până astăzi nu am reușit să-i dezleg trucul. A dispărut moneda, dar a rămas amintirea unui copil care știa să inventeze iluzia.

Mai târziu, în anii studenției, l-am zărit în Piața Mare. Am schimbat câteva vorbe, cum o făceam întotdeauna: cu deschidere, cu sentimentul unei continuități care nu cerea explicații. A fost, cred, ultima oară când ne-am văzut. Mai târziu, am vorbit la telefon, cu doi sau trei ani în urmă, chiar înainte de nunta fiicei lui — o ultimă reverberație a unei legături care nu s-a întrerupt niciodată, deși viața ne purtase pe drumuri diferite.

Astăzi, s-ar putea spune, în limbajul convenției, că, din păcate, Cezar a murit. Dar, în conștiința mea, el trăiește într-o imagine care nu se estompează: călare pe semicursiera lui argintie, zâmbind cu acea seninătate pe care doar cei tineri o cunosc, urcând lent spre lumină, fără grabă, fără teamă.

Drum lin, Cezar!

Pe feribot, lumea se înveselește: ia cu asalt bufetul sau se instalează la geam, pentru a urmări peisajul marin. Așa trebuie să fi fost și la începutul secolului trecut, înspre America – stare de spirit redată adesea în filme.

Am preferat să stau pe scări, de unde am surprins, chiar în fotografii, câteva insulițe, despre a căror eventuală viață de odinioară îmi imaginam cum va fi fost. În orice caz, păreau să fi avut nevoie de pază – oricând puteau fi atacate.

Cu asemenea gânduri, la care s-au adăugat altele – ba despre exuberanța vacanței, ba despre ce se întâmplă în țară (încă o dată și încă o dată!) –, am ajuns la țărm.

Ca de obicei, drumul prin Grecia este extrem de relaxant: poliția nu te stresează prin prezență – așa cum se întâmplă în Bulgaria, unde am numărat peste zece echipaje –, șoferii nu claxonează aiurea, iar străzile sunt foarte bune.

Era dimineață, între orele șase și șapte. Florile din curți își scoteau capul peste garduri.

La feribot n-am avut timp nici să răsuflu, pentru că a trebuit să merg repede la ghișeu, după bilete: 5 euro de persoană și 27 (dacă nu mă înșel) pentru mașină. Imediat ce urci la volan, ești dirijat pe punte, la centimetru față de alte vehicule.

Ca niciodată, pe lângă feribot pluteau, pe de curenți, cârduri de pescăruși. Câte un turist milos le mai arunca fărâme de pâine sau pufuleți.