Când mama le punea masa, mă așezam deoparte și-i priveam.
Mandibula, în mișcarea mestecatului, îi dădea jos de pe schele: nu mai erau zei iscusiți, străini de zarva telurică, oaspeți din stele, ci pământenii aceia din Odiseea.
Mă cuprindea o milă inexplicabilă, venită din fire, pe care o trăiesc și astăzi când asist la o masă generală.
Pentru prima dată, aici, pe această pagină, mă dau de gol.
E mila lui Adam însuși față de fiii lui, când îi vedea la masă, fiindcă știa: foamea a fost prima urmare a neascultării de Dumnezeu, Cel care stă cu tălpile-I albe pe univers.
Înghițind bucata de măr, Adam nu a mai fost o creație perfectă, un Dumnezeu minor, ci un gogoloi plin de cusururi, un sclav al aparatului digestiv.
Un sistem apărut instantaneu cu mărul mușcat, într-un rai unde totul trebuia să se prefacă în gust, în armonie, în enzime.
Mâine merg la stadion, după multă vreme. Deja mă cuprinde emoția acestei întreprinderi, fiindcă nu este un simplu mers, ci o renaștere a zilelor când mergeam frecvent,
dar mai ales, când mergeam cu tata, care, într-o dimineață din anul 1982, extrem de fericit, îmi declara că Balaci a ieșit cel mai bun fotbalist.
Vreau să strig: Știința! Știința! Știința!
Strigătul mă atașează gloriei de altădată a acestei echipe, pe care o port în inimă, alături, în primul rând, de tata, apoi, de unchiul Dorel, și de fanul înflăcărat, în stare să fi ars la propriu pentru echipă, Fănică Păianu, din Cleanov.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”