Când mama le punea masa,
mă așezam deoparte
și-i priveam.

Mandibula,
în mișcarea mestecatului,
îi dădea jos de pe schele:
nu mai erau zei iscusiți,
străini de zarva telurică,
oaspeți din stele,
ci pământenii aceia din Odiseea
(pe care încă nu o citisem,
la cei șase ani ai mei,
nefiind dat la școală).

Mă cuprindea o milă inexplicabilă,
venită din fire,
pe care o trăiesc și astăzi
când asist la o masă generală.

Pentru prima dată,
aici, pe această pagină,
mă dau de gol.

E mila lui Adam însuși
față de fiii lui,
când îi vedea la masă,
fiindcă știa:
foamea a fost prima urmare
a neascultării de Dumnezeu,
Cel ce stă cu tălpile-I albe
pe univers.

Înghițind bucata de măr,
Adam nu a mai fost
o creație perfectă,
un Dumnezeu minor,
ci un gogoloi plin de cusururi,
un sclav al aparatului digestiv.

Un sistem apărut instantaneu
cu mărul mușcat,
într-un rai unde totul
trebuia să se prefacă
în gust,
în armonie,
în enzime.