Cel mai recent volum de poezie al lui Cassian Maria Spiridon, intitulat Cu o bufniță pe umăr (Editura Junimea, Iași, 2025), se prezintă sub forma unei construcții articulate, distribuite în cinci secțiuni distincte. Această împărțire sugerează o intenție de organizare tematică și tonală, prin care autorul caută să imprime discursului liric o progresie interioară și o arhitectură de ansamblu.

Titlul Cu o bufniță pe umăr concentrează, într-o formulă plastică, imaginea însăși a înțelepciunii, transfigurată în simbolul acestei păsări nocturne. Oriunde s-ar afla, poetul își poartă cu sine înțelepciunea ca pe un atribut constitutiv, prin care lumea vizibilă se decantează și alunecă într-o ordine mai adâncă, aceea a reflecției și a contemplării.

Singurul companion cu adevărat credincios omului este propria-i umbră. Nici măcar lumina, emblemă a prezenței și a revelației, nu se dovedește pe deplin fidelă, căci, adesea, se ascunde, fie în spatele obiectelor, fie chiar al corpurilor cerești: „și umbra / ea / între toate / e mereu credincioasă / de câte ori ies în lumina / de zi sau de noapte / dar și de la verticala lumânare / tăcut / mă urmează” (și umbra). Sfârșitul verii se explică printr-o dublă cauză, surprinsă cu o limpezime aproape materială: pe de o parte, povara frunzișului, a acestei mase vegetale care apasă asupra timpului însuși, încetinindu-i curgerea; pe de alta, soarele, care pare a-și fi consumat, în prea multă risipă de lumină, puterea de a prelungi durata zilei. Astfel, timpul verii se destramă sub presiunea vegetației și a astrului care, istovit, se retrage treptat, pregătind trecerea spre altă ordine a anotimpurilor: „zilele lungi ale verii sunt amintire / pline peste tot de frunze obosite / de ofilite plantații / sunt tot mai scurte / părăsite de soarele / tot mai grăbit să apună” (sunt tot mai scurte). Vremea încetează a mai fi măsurată în accepția comună, prin orologii sau prin convențiile exterioare ale ceasurilor și se supune unei scări intime: aceea a unei pipe care se consumă încet, în ritmul ei propriu, și care transformă fumul în substitut al clepsidrei: „privesc largul apelor / stau cu pietrele însoțitoare / doar atât / cât pipa credincioasă / îmi fumegă” (cât pipa…).

Prima secțiune, Stau orizontal cu planeta, aduce în prim-plan o viziune care poate fi asumată de orice conștiință lucidă: certitudinea că moartea va surveni la un moment dat și această realitate nu trebuie percepută sub semnul înfricoșării. Dimpotrivă, extincția apare, în consonanță cu proiecțiile oferite de marii poeți ai lumii, drept o reintegrare a ființei în circuitul universal al elementelor.

Motivul umbrei își reia funcția germinativă, odată cu deschiderea celei de-a doua secțiuni, Haina primită de la zei. Aici, o voce interlocutoare, plasată deliberat în registrul ficțiunii, se arată preocupată de ceea ce se află dincolo de conglomeratul umbrelor. Prin interogația ei, se instituie un exercițiu dialectic. Poetul, atras în hora gravitațională a invitației la dialog, acceptă să se lase prins în cercul ei magnetic și începe să descifreze, ca printr-o inițiere vizionară, contururile fragile ale unui univers spectral: „gândul îți este dureros / te întrebi ce se întâmplă / acolo / sub umbrele dese /încă nedevorate / de marele frig // e un semn / pe care inima ta nu-l așteaptă / sunt fructele ce cresc / în pomul încărcat / de vise ce îndeamnă / spre muntele-ndurării // candela-i lumină sub icoană” (precum Petru).

Prin intermediul darului conferit de zei – chiar dacă sub forma unei simple haine –, poetul dobândește o revitalizare interioară, o reînnoire a facultăților sale afective și se arată capabil să îmbrățișeze întreaga existență „cu întreită dragoste”. Această mărturisire, care prin încărcătura ei axiologică, transcende registrul confesiv și devine enunț programatic, semnalizează pragul de trecere către secțiunea următoare a cărții, unde elanul vital și potențialul simbolic se articulează într-o nouă fază a itinerariului liric.

Se pot descifra, cel puțin pe plan tematic, anumite afinități cu universul lui Dimitrie Anghel. În spațiul ocrotitor al grădinilor – loc privilegiat al refugierii și al comuniunii –, poetul își invită iubita, pentru a-i prezenta jocul apolinic dintre elementele cosmice și cele terestre. Această interferență, chiar dacă la prima vedere este reductibilă la un simplu truism, își dezvăluie pregnanța prin modul în care experiența senzorială se amplifică până la dimensiunile unei revelații artistice: „cad frunze din primăvară / până-n toamnă / cad una câte una / grăbit îngălbenite / sub soarele ce încălzește / tot mai puternic / pe drumul către vară //continuă să se aștearnă / tot mai bogat / covor de aur / când bate vântul / și boabele de strugure se-ndulcesc / rămân doar crengile / iubito / cum ne rămâne / din glorioasa noastră viețuire / după covoare lungi de frunze / pe care împreună am străbătut / doar amintirea / ce-ncet încet / și ea se va topi / în humusul cel primitor / și dătător de roadă” (humusul cel primitor).

În penultima parte a volumului, Pe nisipul bătăliilor, își face loc un întreg arsenal lingvistic, preluat din câmpul semantic al războiului: „în fața trasoarelor / ai pieptul pregătit / glorie să fie” (viața se revarsă); „gura de foc a mitralierei, / a dronelor în zborul lor autonom” (ți se oferă doar imagini); „mulțimi mute / gata să execute / comenzile tembele/ (…) / „cum să îmi refuz prezența / când avem o copleșitoare / firească vitalitate de a fi / cum să lăsăm fără de trup / un suflet / care până la ceruri a iubit / cu carnea în care și-a aflat / un adăpost atât de efemer” (Precum un steag); „cu o baionetă lucitoare / ascuțită pe ambele părți / se poate tăia felii / un pepene verde / un măr / se poate pregăti un creion / întru scris / unt se poate așterne / / pe bucata de pâine… / atâtea se pot împlini / totuși / doar în vârful baionetei poți afla / odihna binemeritată” (mantră) etc. Titlul însuși al secțiunii se impune ca o morală extrasă din întreaga experiență a vieții evocate până atunci – o experiență trăită deliberat în afara canoanelor, într-o libertate autentică.

Ultima secțiune, Cu o bufniță pe umăr – titlu atribuit întregii cărți –, evidențiază siguranța autorului în raport cu propria perspectivă asupra lumii. El colaborează cu simbolul tradițional al înțelepciunii. Așezată pe umărul lui, bufnița devine semn inițiatic și garanție a unei priviri de proporții mai vaste, planetare și cosmice, dincolo de orizontul limitat al cotidianului: „privesc în larg catarge obosite / oprite-n golf / nu vor să-l părăsească / au rame fără pânze / nici lopătari / la vâsle nu se arată / gata să împingă peste valuri / corăbiile adormite” (privesc în larg). Vocea lirică este fixată într-un cadru paradoxal, deopotrivă precis și insolit, al confluenței și al confruntării, în care se joacă destinul umanității: „stau în locul unde continentele se privesc / de aproape / despărțite de-o îngustă cărare / de ape / stâncile par să-și comunice în limbajul secret / transmis din pleistocen / când încă erau împreună // trec prin strâmtoare / vase cu oameni / cu mărfuri diverse / cu arme animale și păsări” (îngustă-i cărarea).

În lirica lui Cassian Maria Spiridon, meditația gravă se împletește cu fantezia creatoare. Volumul se distinge prin profunzime și amplitudine, conturând un univers aproape singular în literatura contemporană. Fiecare strat tematic, caracterizat de rigurozitate și coerență structurală, participă la edificarea unei experiențe estetice și intelectuale deosebite.