În deschiderea lucrării sale, Secularizarea și camuflările sacrului (Editura POLIROM, 2025), Nicu Gavriluță așază în fața cititorului patru ipoteze de lucru privind procesul secularizării – acea expresie laică a vieții bisericești care, în felul ei paradoxal, se înrădăcinează în însăși substanța materialismului social. Prima dintre aceste teorii înțelege secularizarea ca pe o confruntare surdă între instituția eclezială și corpul societății, în vreme ce a doua o reduce la o dialectică a cererii și ofertei pe piața religioasă. Cea de-a treia interpretare o leagă organic de dinamica modernității, iar ultima o consideră un fenomen complex, pluristratificat, desfășurat sub semnul interconexiunilor sociale multiple. Acestea fac parte din primul capitol al lucrării, îmbogățit de analiza semantică a termenului „secularizare”: „Termenul clasic «saeculum» a dat conceptul modern de secularizare. (…) Astăzi, sensul predominant social al secularizării este clar și profund surprins de patriarhul Daniel: este vorba despre ceea ce numim «autoafirmare a omului în absența lui Dumnezeu, fapt care produce adesea în suflete vid spiritual, fragmentare și însingurare». Secularismul, în schimb, este înțeles ca «stare de spirit ce se caracterizează prin autoafirmarea agresivă a omului în raport cu Dumnezeu și cu lumea». Această afirmare agresivă a omului în raport cu alteritatea și cu transcendența o surprinde foarte bine și Cassian Maria Spiridon”, în lucrarea Lumea și păcatele ei.

În a doua parte a studiului, Secularizarea și privatizarea vieții religioase, autorul se angajează într-o comparație subtilă și riguroasă între procesul secularizării la scară globală și manifestările specifice pe pământ românesc, evidențiind diferențele de ritm și intensitate, precum și particularitățile culturale, istorice și sociale care conferă fenomenului o nuanță locală inconfundabilă: „În sfârșit, în lumea monahismului românesc, secularizarea ia și alte chipuri. Este vorba, printre altele, despre anumite compromisuri cu lumea laică, cum ar fi turismul bisericesc deghizat în retrageri spirituale, cum spun francezii, producție «bio-eco» vădit comercială, schimbări în structura de autoritate internă etc. La limită, mănăstirile se transformă în obiective turistice, de patrimoniu sau în centre de «detoxifiere spirituală», așa cum se întâmplă în Occident”.

Pe lângă procesul de secularizare, se manifestă și fenomenul de „desecularizare”, cum remarcă Nicu Gavriluță în capitolul următor – Desecularizare și pluralism. Fenomenul surprinde prin paradox: marile religii ale lumii nu sunt niciodată perimate, vetuste sau anacronice; dimpotrivă, ele continuă să ofere sens existenței, să structureze experiența umană și să înscrie individul într-un orizont mai larg de semnificații.

Deosebit de fluid și mobil se conturează capitolul al patrulea, Sacrul – element consubstanțial condiției umane, în care autorul propune o redefinire a sacrului și reexaminează eticheta de homo religiosus. Sacrul, în această cheie, dobândește multiple fațete: trăit ca mister, ecologizat, purtând o fascinație care îl face incomparabil și manifestând „majestatea celui cu totul altfel”, dincolo de ceea ce poate fi captat, cuprins sau definit de cunoașterea obișnuită.

Partea a cincea, Camuflări și căutări ale sacrului în cultura de masă, se sprijină pe principiul că orice efect presupune o cauză. Ultimele două secțiuni ale capitolului coboară de la nivelul abstractului la cel al vieții concrete. Carnavalul de la Veneția este analizat ca o expresie exuberantă a sacrului colectiv („din punct de vedere istoric, începutul acestei sărbători este plasat în secolul al XII-lea, în plin Ev Mediu”). Sacralitatea sărbătorilor în două sate maramureșene, Băiuț și Strâmbu-Băiuț, este prezentată ca un exercițiu continuu de punere în scenă a sensurilor și ritualurilor care dau coerență comunității și individului deopotrivă: „toaca de lemn este folosită astăzi în creștinismul ortodox pentru a anunța începutul unei noi zile, cu momentele ei liturgice, și pentru a-i chema pe credincioși la rugăciune. În toate ipostazele, sunetul produs de toaca de lemn are reverberații cosmice”; „interesantă este și simbolistica locală a paltinului ca lemn preferat din care se face toaca. În ținutul pădurilor de fag și de brad, semnificațiile magice ale paltinului se ocultează în favoarea conotațiilor estetice și farmaceutice ale acestui arbore fascinant din dendrometria mitică și religioasă românească”.

Sacrul, când se ascunde sub fațada politicii, se infiltrează în tehnologii sau este deturnat prin strategii electorale, își dezvăluie sensurile în moduri neașteptate; aceasta constituie, în esență, subiectul ultimului capitol, Camuflările sacrului în politică, crize, tehnologii și noi ideologii, invitând cititorul să reflecteze asupra modurilor în care dimensiunea celor sfinte se adaptează, se maschează și continuă să influențeze chiar și cele mai laice sfere ale existenței.

Studiul confirmă că secularizarea nu este doar un proces de laicizare a vieții religioase, ci un fenomen multidimensional, aflat într-o interacțiune constantă cu modernitatea, economia, cultura și structurile sociale. Comparând secularizarea globală cu cea românească, lucrarea subliniază cum contextul istoric, cultural și social modelează modul în care oamenii percep și trăiesc legătura cu divinitatea. Exemplele de la carnavalul de la Veneția și sărbătorile maramureșene arată că sacrul nu este doar un concept abstract, ci o prezență vie în experiența colectivă, capabilă să organizeze comunitatea și să genereze sens.

Cartea lui Nicu Gavriluță oferă un cadru de reflecție asupra felului în care sacrul și secularizarea se influențează reciproc.