Romanul lui Adrian Fetecău, Mihai și Mihaela (Editura TRITONIC, București, 2025), se articulează în jurul unei proiecții de dorință: ceea ce i se întâmplă protagonistului nu este atât o întâmplare în sine, cât ipostaza literară a unei așteptări existențiale – aceea a tânărului pentru care viața călătoriilor și visul comuniunii în doi se întrepătrund. Întâlnirea celor doi eroi se petrece sub semnul violenței și al surprizei: o scenă de autostradă, în care dintr-un Jeep este aruncată o fată, face din Mihai salvatorul Mihaelei, ridicată de la marginea drumului și redată unei lumi a posibilităților pozitive.

Derivația numelui „Mihaela” din „Mihai” (titlul romanului) sugerează ideea de potrivire intrinsecă și de complementaritate latentă între cei doi protagoniști. Particula de joncțiune „și” funcționează ca un liant vizibil. Ea nu doar le adună numele, ci propune, încă din pragul lecturii, o solidaritate care va fi confirmată (sau pusă la încercare) de parcursul narativ.

Ținta călătoriei – Bulgaria, cu țărmul său marin – capătă pentru cei doi tineri valoarea unui spațiu simbolic: loc de verificare a posibilului mariaj. Romanul propune o meditație asupra pragului inițiatic prin care iubirea se verifică în condițiile concrete ale existenței.

Portretele celor doi tineri se conturează încă din primele pagini, dar cu o diferență esențială de structură: Mihai apare relativ fixat, într-o tipologie de salvator, în timp ce figura Mihaelei se construiește treptat, printr-o evoluție care implică surpriză și mobilitate. De la imaginea inițială a fetei – victimă fragilă, lovită și abandonată – asistăm la metamorfoza ei într-un personaj dezinvolt, animat de o libertate a gesturilor și de o imprevizibilitate a reacțiilor. Ambiguitatea comportamentului ei devine un semn distinctiv: când meditativă și gravă, capabilă de profunzimi neașteptate, când ușoară și aproape sprințară.

Construcția personajelor urmează un ritm deliberat inegal. Despre Mihai, suntem informați de timpuriu; profesia lui – redactor de carte la o editură –, precum și relațiile de prietenie, în special legătura cu scriitorul Dănuț, îi conferă un contur social precis și o ancoră într-o lume deja stabilită: „- Prietenul meu Dănuț este un scriitor profesionist, cu vreo trei ani mai mare decât mine. Colaborează cu editura la care lucrez.

• Și tu ești scriitor?
• E mult spus.
• Dar ce ești?
• Redactor de carte. E mai greu de explicat acum, poate mâine, dacă va fi un mâine”.

În schimb, tânăra rămâne multă vreme o prezență opacă, redusă la semnele fragilității

și ale traumei inițiale. Abia târziu, printr-un proces de auto-dezvăluire, ea vorbește despre sine, lăsând să transpară atât trecutul ei, cât și felul particular de a înțelege existența. Această disimetrie între prezentarea personajelor are un rol funcțional: dacă Mihai reprezintă stabilitatea și continuitatea, Mihaela aduce noutatea și misterul, devenind un catalizator al transformării interioare a poveștii.

În momentul în care discuția alunecă spre profesia lui Mihai, narațiunea cunoaște o inflexiune neașteptată, care îmbogățește substanța epică. Interogativă și curioasă, Mihaela îl provoacă pe interlocutorul său cu privire la numele marilor autori asupra manuscriselor cărora acesta ar fi lucrat. Astfel, sunt evocate în text nume ale literaturii române contemporane: romancierii Mircea Cărtărescu și Paul Goma.

Compararea celor doi deschide o perspectivă critică de substanță, în care surpriza o constituie faptul că figura lui Paul Goma iese favorizată. Evocarea nu se limitează la valoarea literară, ci aduce în lumină și tensiunea biografică, accentuând disidența sa față de regimul comunist. În felul acesta, romanul introduce în fluxul diegezei o dimensiune istorică și culturală, care face din conversația intimă o meditație asupra destinului scriitorului într-o epocă marcată de constrângeri politice:

„- Dacă nu mă înșel, Din Calidor e scrisă până-n 90. În franceză, la Paris, când Goma nu cred că mai aparținea spațiului nostru literar. Apoi, n-a mai fost interesat nimeni să-l reintegreze. Din contră, aș putea spune…

• A scris și în România?
• De scris, a scris. Dar n-a fost publicat de nicio editură până ce nu a fost expulzat din țară în anii 70.
• De ce?
• Era prea incomod pentru regim.
• Numai el?
• Au mai fost, dar, dacă stau bine să mă gândesc, doar el s-a împotrivit fățiș dictatorului. Vorbesc de Nicolae Ceaușescu. La un moment dat, i-a adresat o scrisoare în care spunea ceva de genul: «Tovarășe Nicolae Ceaușescu, am ajuns la concluzia că sunt doi oameni în țara asta cărora nu le e frică de Securitate: dumneavoastră și cu mine »”.

Adrian Fetecău își construiește romanul în jurul dialogului, care devine principala matrice a narațiunii. Stilul direct conferă prospețime și ritm, evitând alunecările în generalizări sau în retorica excesiv elaborată. Limbajul reflectă fidel vârsta protagoniștilor – 30 de ani pentru Mihai, 23 pentru Mihaela – și devine, în același timp, vector al evoluției lor.

Conversația este un adevărat laborator al transformării, loc în care identitatea Mihaelei se modelează și se probează în oglinda relației, iar cititorul poate urmări metamorfoza Mihaelei: de la figura inițial fragilă și vulnerabilă, ea se transformă treptat într-un personaj dezinvolt, capabil de ambiguități și spontaneitate.

Finalul este neașteptat, pecetluit de o scrisoare primită de Mihai – acum căsătorit și tatăl unei fetițe pe nume Mihaela, care merge la grădiniță – chiar din Columbia:

„A sunat telefonul. S-a uitat pe display-ul din bordul mașinii…

-Da, Paula!

-Domnul director, imediat după ce ați plecat, a venit un curier cu un pachet destul de greu pentru dumneavoastră…

-E unul care îmi trimite nu unul, ci mai multe manuscrise. Scrisul e boală grea… Ar fi făcut economie de hârtie dacă ar fi trimis totul pe e-mail… de ce nu l-ai deschis?

-În afara faptului că nu are dimensiunile unui manuscris, este greu, așa cum v-am spus, parcă ar fi o cutie în care e pus ceva. E specificat numele dumneavoastră, iar în paranteză e subliniat personal… La expeditor nu scrie nimic, iar după timbre vine din Columbia”.

Mihai și Mihaela este un roman despre întâlnire și devenire. Adrian Fetecău vizează legătura dintre afinitatea originară și provocările realității, oferind cititorului o reflecție asupra formării identității și a relațiilor. Cartea devine astfel un exercițiu literar de sensibilitate și observație psihologică.