Volumul Schițe al Vioricăi Laurent reprezintă o sistematizare a fragmentului dramatic în formă editorială, prin care autoarea conferă unei temporalități scenice efemere o permanență textuală și vizuală. Fotografiile integrate în pagini oferă suport empiric pentru analiza spațiului scenic și a relației dintre actor și text. Din perspectivă stilistică, prima constantă a acestor schițe este umorul – omniprezent și calibrat cu precizie – care constituie un instrument hermeneutic pentru decriptarea psihologiei personajelor și pentru structurarea ritmului dramatic. În același timp, personajele își exercită, tot cu umor, capacitatea de a-și depăși micile lor imperfecțiuni fizice – fie se văd prea slabe, fie grase. Din punct de vedere antropologic și estetic, personajele demonstrează o capacitate de transcendență a limitelor corporale. Ele speră și anticipează întâlnirea cu interlocutori care le validează autenticitatea și valoarea. În această dinamică, schițele devin texte de reflecție asupra relației dintre identitate și reprezentare publică, situându-se la intersecția dintre comedia socială și estetica rezilienței: „Când prietenul meu m-a părăsit acum câteva luni, eram slabă ca o scândură. Pentru a-mi umple serile și a-mi alina durerea, mă aruncam în fiecare seară asupra frigiderului, de parcă el era vinovat de ceva! Și iată cum arăt astăzi. Când eram slabă, treceam neobservată. Dar acum… prea observată. Dar ce păcat, oamenii se uită doar la mine, apoi pleacă. Nimeni nu se oprește” (Emanuel).
Prima schiță se desfășoară într-un cadru recognoscibil, contemporan, în care personajele profită de instrumentele tehnologiei pentru a se căuta și a se recunoaște unele pe altele. Nicoleta, dezamăgită de Stiv, prietenul ei inițial portretizat ca un om cu bani, îl vede treptat așezându-se în casa ei și folosindu-se de resursele sale financiare, cu o naturalețe aproape provocatoare. Alegerea Nicoletei de a încheia această relație și de a se deschide unei noi experiențe, printr-o conexiune pe webcam, marchează o oscilare între curiozitate și precauție. Emanuel, interlocutorul virtual, devine centrul unei legături erotice constante, care culminează însă cu o dezvăluire abruptă: femeia din fața camerei nu este decât un bărbat îmbrăcat în femeie – cel puțin, așa i se prezintă, într-un final, lui Emanuel, pentru a o încheia.
Umorul, omniprezent, destabilizează gravitatea situației și reconstrucția sensurilor. Prin intermediul unei simple cărți de vizită, Nicoleta descoperă adevărul: Emanuel nu este altul decât Manole, vecinul de la etajul al doilea, un bătrân (de peste 75 de ani) aparent inofensiv. Lecția trecutului – aceea că bărbații se folosesc de ea – se transformă acum într-o strategie conștientă: Nicoleta decide să-l „pedepsească” pe Manole cu propria lui imagine de seducător, înainte de a se lansa din nou în lume, în căutarea libertății și a autonomiei: „Nicio problemă, Manole, decizia mea este luată, mâine dimineață devreme, după un somn bun, voi pleca într-o călătorie, singură, dar cu banii tăi, Manole!”.
A doua dintre schițele cu filiație molierescă, Baronul și țăranca, se organizează în jurul unei opoziții fertile, aceea dintre două moduri de a înfrunta viața: spontaneitatea insolentă, pe de o parte, și cultura rafinată a convenienței, pe de alta. Pretextul este, ca adesea la Molière și la epigonii lui, unul dintre cele mai simple: menajera baronului, accidentată, lipsește brusc din scenă, iar această absență creează un gol care trebuie umplut de o prezență nouă. Intră astfel în casă o tânără din lumea de jos, purtătoare a unei vitalități ieșite din comun, care, unită cu aplombul natural al țărăncii, va provoca o răsturnare neașteptată a raporturilor. Din acest conflict, construit cu o riguroasă economie a mijloacelor, se naște savoarea comediei: baronul, silit să iasă din obiceiul său ceremonios, se vede târât pe terenul acțiunii de energia noii venite.
Adeseori, logica dialogului scapă rigurozității tradiționale și alunecă spre zonele paradoxului și ale incoerenței programatice, ceea ce apropie aceste replici de universul absurdului ionescian. Se simte aici nu doar ecoul molieresc al comediei de caractere, ci și un pas mai departe, către acea fracturare a limbajului prin care Eugen Ionescu a voit să dezvăluie nimicul din spatele convențiilor verbale. Comicul nu rezidă doar în conflictul de planuri sociale, ci și în dereglarea mecanismelor conversației, unde întrebarea și răspunsul, replica și contra-replica refuză logica obișnuită pentru a produce un efect de stranietate: „BARONUL – Pentru început, am nevoie să-mi călcați repede niște pantaloni.
RICA – Dar treaba asta o puteți face și singur!
BARONUL – Păi nu!
RICA – Iată-mă obligată să fac acum și munca mamei dvs!
BARONUL – Mama mea este moartă.
RICA – Condoleanțele mele! Dar cine o va înlocui acum?
BARONUL – Cum s-o înlocuiască? O mamă nu se înlocuiește niciodată. De unde ați scos ideea asta?”.
Confuzia, departe de a fi un simplu accident de comunicare, devine aici procedeul generator al întregii construcții epice: ea îmbracă forma unei duble așteptări, proiectând în paralel două intenții care nu se întâlnesc niciodată în mod real. În schița Boby, doamna Margo, plasată în ipostaza expectativei solemne a viitorului cuscru, se pregătește să-l cunoască pe viitorul cuscru, în timp ce un domn nădăjduiește să-și recupereze câinele rătăcit, presupus a fi ajuns chiar în casa acesteia. Întâlnirea are loc pe fundalul unei divergențe ireductibile de sensuri: fiecare interlocutor vorbește despre alt obiect, dar cu aceeași gravitate. Domnul, cu exactitate, enumeră gesturile, obiceiurile și capriciile patrupedului său; doamna, în schimb, atribuie aceste descrieri portretului moral al ginerelui — tânăr care ar trebui să reprezinte, pentru ea, garanția unei alianțe familiale. În această dialectică a înțelegerii false se află, de fapt, sursa comicului de situație și, în același timp, expresia unei realități mai adânci: imposibilitatea de a comunica altfel decât printr-o serie de erori, de interpretări neverificate, ca o translație greșită a sensurilor.
Alte schițe (Gilera, Emanuela și Rica, Permisul de conducere – o parodie a stângăciei în șofat, Coco, Instalatorul, Dentistul, Aventurile brigadierului crețan, Dezechilibrata, Văduva țăcănită, Gheorghe și Maria) se înscriu sub semnul aceleiași voioșii, menite a descreți frunțile și a aduce zâmbetul senin al celor care iau parte la spectacolul lejer al unei grădini de vară. Astfel de texte ilustrează, în mod pilduitor, funcția de destindere a literaturii de inspirație imediată. Ele nu caută adâncimile grave ale condiției umane, dar posedă meritul, nicidecum neglijabil, de a reface echilibrul lăuntric printr-o bună dispoziție comunicativă. În acest fel, ele contribuie la împlinirea unui obiectiv esențial al artei: acela de a înnobila clipele efemere ale vieții cotidiene printr-o vibrație de umanitate.
Lectura volumului semnat de Viorica Laurent evidențiază o artă a observației orientată spre surprinderea firescului. Dincolo de efectul ludic și de zâmbetul facilitat cititorului, cartea, scrisă cu sensibilitate, se impune prin vocația de a conferi vieții cotidiene o rezonanță literară autentică.