Râs, lacrimi. Tăceri… (Editura Junimea, Iași, 2024), cea mai recentă carte a lui Alexa Visarion, cineast și regizor „care s-a impus în ultimii ani ca un scriitor devotat teatrului” (George Banu, în prezentare pe coperta a IV-a), își dezvăluie, încă din primele pagini, filonul unei meditații care amintește de volumul lui Octavian Paler, Un muzeu în labirint.
Un prim temei al apropierii dintre cele două cărți se află în preeminența acordată experienței estetice. Alexa Visarion își deschide volumul evocând emoția directă, nemijlocită, pe care i-au trezit-o lucrările lui Pieter Bruegel cel Bătrân, așa cum i s-au relevat printr-un album de artă. Punctul său de plecare este vibrația sufletească în fața imaginii, acel contact inițial și viu din care izvorăște adevărata reflecție critică. De aici, meditația autorului se prelungește către problema destinului artei și către rolul pe care contemplarea operei îl are în alcătuirea și maturizarea unei conștiințe culturale: „Privesc un album Pieter Bruegel cel Bătrân. L-am cumpărat demult, de la un bookstore din New York, de pe Astor Street. Îl deschid ca pe o taină veche… Curg prin fața ochilor înțelesurile lumii. Candele de înțelepciune. Pătrundere și revelații în ghiocul destinului uman. Și dintr-odată simt prezența lumii noastre de astăzi. Lume oarbă ce poate fi citită în Căderea sau prăbușirea orbilor, lucrare pe care am văzut-o în 1974 în Neapole, în Muzeul Național. Tempera pe pânză, 80×154 cm, jos în stânga semnat și datat: Bruegel, MDLXVIII. Autenticitatea semnăturii și paternitatea tabloului n-au fost niciodată contestate. Desene pregătitoare pentru această capodoperă nu se cunosc până în prezent”.
Eseul A fi poporul lui Eminescu, al doilea text al secțiunii inaugurale, intitulate Printre cuvinte, este întemeiat pe o mărturisire a lui N. Steinhardt: „Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 Ianuarie e pentru mine zi sfântă, nu uit, când sunt la București, să depun și eu o coroană de flori la statuia din fața Ateneului, opera sculptorului Gh. Anghel. Am învățat și predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej”. Alexa Visarion deschide un câmp de reflecție dublu: asupra poetului național și asupra relației dintre Eminescu și popor. Sprijinul teoretic îl găsește în gândirea lui Lucian Blaga, îndeosebi în ideile formulate în Trilogia culturii, acolo unde, în Spațiul mioritic, Blaga definește matricea stilistică a spiritualității românești oferind un cadru de înțelegere pentru universul poetic eminescian și pentru felul în care acesta a fost asimilat de conștiința națională.
Capitolul Spectacolul din gânduri se oprește asupra miturilor și asupra rostului lor formator: „Mircea Eliade arată că miturile au funcția de a readuce în prezent întâmplări exemplare din trecut ale unor eroi exemplari care evocați și cărora li se imită gesturile fondatoare dau celor ce fac acestea realitate, plenitudine, plenitudinea pe care o au avut-o ființele în acel spațiu – timp, numit de savantul istoric al religiilor illo tempore”. În același orizont de gândire, Constantin Noica a văzut, odinioară, în ansamblul brâncușian de la Târgu Jiu atât o realizare de artă modernă, cât și o adevărată poveste a începuturilor, un mit al întemeierii prin care se reînnoadă firul originar al spiritualității românești. Prin comparație, vidul „sufletesc al citadinilor de azi” este semnul unei epoci despuiate de legendele ei întemeietoare, al unei lumi care și-a pierdut, odată cu simțul sacrului, puterea de a se regăsi pe sine.
