Relația noastră stă pe muchie de cuțit.
Doar umbrele gândurilor o împing, fie spre viitor,
fie spre amintire.

Nu-mi mai trimiți misive prin porumbei,
nici nu răspunzi celor trimise de mine.
Nu le citești.
Dacă ți-ai fi răpit un minut din viață să le deschizi,
mi-ai fi bătut a doua zi în ușă.

Tot ce am acolo, în epistola către tine,
e realitatea mea de fiecare zi.
Nu mă amestec în ritmul urbei,
nu am altă putere decât aceea
de a mă preface că nu-mi trebuie nimic.
Am îmbrățișat traiul auster.
Dar ce e în sufletul meu
numai tu ai fi putut ști,
citindu-mi misivele.

În fond, nimic nu s-a schimbat.
Tăria afectului pe care ți-l port
o măsor în tristețile
care, încetul cu încetul,
mi-au furat avântul de a cuceri lumea
prin atitudinea mea severă față de viață.

Cel mai mult îmi dau seama
cât de mult însemni pentru mine,
când îmi închipui că ai dispărut
din orizontul meu.

Atunci, în astfel de clipe,
nu mai aflu niciun motiv
să merg mai departe singur în inimă.
Încep să număr, 
pe degetele unei singure mâini,
lucrurile care mă mai pot bucura.

relația noastră
stă pe muchie de cuțit

o mișcă doar umbrele gândurilor
când spre viitor
când spre amintire

nu-mi mai trimiți mesaje prin porumbei
nu răspunzi nici celor
pe care le trimit eu
nici nu le citești
dacă ai fi deschis măcar una
mi-ai fi bătut a doua zi în ușă

tot ce scriu acolo
e felul în care trăiesc
zi de zi

nu mă prind în ritmul orașului
privesc totul din afară
ca un filosof obosit
pretind că nu am nevoie de nimic
trăiesc auster

dar ce e înăuntru
doar tu ai fi putut ști
dacă ai fi deschis plicul

în fond, nimic nu s-a schimbat
afecțiunea pentru tine
o măsor în tristețile
care îmi fură încet
avântul de a cuceri lumea
cu toată disciplina mea față de viață

cel mai mult îmi dau seama
cât de mult însemni
când îmi imaginez
că ai dispărut din orizont

în clipele acelea
când îmi trece prin minte
că te-aș putea părăsi
sau tu m-ai putea lăsa
rămân fără niciun motiv
să merg mai departe singur

și încep să număr
pe degetele unei mâini
ce mai are rost să mă bucure