Relația noastră stă pe muchie de cuțit.
Doar umbrele gândurilor o împing, fie spre viitor,
fie spre amintire.

Nu-mi mai trimiți misive prin porumbei,
nici nu răspunzi celor trimise de mine.
Nu le citești.
Dacă ți-ai fi răpit un minut din viață să le deschizi,
mi-ai fi bătut a doua zi în ușă.

Tot ce am acolo, în epistola către tine,
e realitatea mea de fiecare zi.
Nu mă amestec în ritmul urbei,
nu am altă putere decât aceea
de a mă preface că nu-mi trebuie nimic.
Am îmbrățișat traiul auster.
Dar ce e în sufletul meu
numai tu ai fi putut ști,
citindu-mi misivele.

În fond, nimic nu s-a schimbat.
Tăria afectului pe care ți-l port
o măsor în tristețile
care, încetul cu încetul,
mi-au furat avântul de a cuceri lumea
prin atitudinea mea severă față de viață.

Cel mai mult îmi dau seama
cât de mult însemni pentru mine,
când îmi închipui că ai dispărut
din orizontul meu.

Atunci, în astfel de clipe,
nu mai aflu niciun motiv
să merg mai departe singur în inimă.
Încep să număr, 
pe degetele unei singure mâini,
lucrurile care mă mai pot bucura.