Când te invită la masă, Cristian te îndeamnă: „Mănâncă tot ce vrea mușchiul tău” și te servește cu… Mușchi țigănesc!

Cum am crezut că te-am inspirat,
m-am putut întinde pe cergă
și am încercat să închid ochii,
care, pe dinăuntru
încep să se adape din gândurile despre viață.

Noaptea amplifică viziunile:
mă trezesc lângă mine
cu oștenii lui Alexandru cel Mare,
care îmi adresează întrebări.

Cu ei la taifas, am adormit,
iar cortina s-a tras peste pagina deschisă în mine
de starea aceea 
care mă vizitează aproape în fiecare noapte –
angoasa de a nu fi scris
tot ce-aș fi putut în ziua trecută
și am lăsat deoparte.

Râs, lacrimi. Tăceri… (Editura Junimea, Iași, 2024), cea mai recentă carte a lui Alexa Visarion, cineast și regizor „care s-a impus în ultimii ani ca un scriitor devotat teatrului” (George Banu, în prezentare pe coperta a IV-a), își dezvăluie, încă din primele pagini, filonul unei meditații care amintește de volumul lui Octavian Paler, Un muzeu în labirint.

Un prim temei al apropierii dintre cele două cărți se află în preeminența acordată experienței estetice. Alexa Visarion își deschide volumul evocând emoția directă, nemijlocită, pe care i-au trezit-o lucrările lui Pieter Bruegel cel Bătrân, așa cum i s-au relevat printr-un album de artă. Punctul său de plecare este vibrația sufletească în fața imaginii, acel contact inițial și viu din care izvorăște adevărata reflecție critică. De aici, meditația autorului se prelungește către problema destinului artei și către rolul pe care contemplarea operei îl are în alcătuirea și maturizarea unei conștiințe culturale: „Privesc un album Pieter Bruegel cel Bătrân. L-am cumpărat demult, de la un bookstore din New York, de pe Astor Street. Îl deschid ca pe o taină veche… Curg prin fața ochilor înțelesurile lumii. Candele de înțelepciune. Pătrundere și revelații în ghiocul destinului uman. Și dintr-odată simt prezența lumii noastre de astăzi. Lume oarbă ce poate fi citită în Căderea sau prăbușirea orbilor, lucrare pe care am văzut-o în 1974 în Neapole, în Muzeul Național. Tempera pe pânză, 80×154 cm, jos în stânga semnat și datat: Bruegel, MDLXVIII. Autenticitatea semnăturii și paternitatea tabloului n-au fost niciodată contestate. Desene pregătitoare pentru această capodoperă nu se cunosc până în prezent”. 

Eseul A fi poporul lui Eminescu, al doilea text al secțiunii inaugurale, intitulate Printre cuvinte, este întemeiat pe o mărturisire a lui N. Steinhardt: „Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 Ianuarie e pentru mine zi sfântă, nu uit, când sunt la București, să depun și eu o coroană de flori la statuia din fața Ateneului, opera sculptorului Gh. Anghel. Am învățat și predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej”. Alexa Visarion deschide un câmp de reflecție dublu: asupra poetului național și asupra relației dintre Eminescu și popor. Sprijinul teoretic îl găsește în gândirea lui Lucian Blaga, îndeosebi în ideile formulate în Trilogia culturii, acolo unde, în Spațiul mioritic, Blaga definește matricea stilistică a spiritualității românești oferind un cadru de înțelegere pentru universul poetic eminescian și pentru felul în care acesta a fost asimilat de conștiința națională.

Capitolul Spectacolul din gânduri se oprește asupra miturilor și asupra rostului lor formator: „Mircea Eliade arată că miturile au funcția de a readuce în prezent întâmplări exemplare din trecut ale unor eroi exemplari care evocați și cărora li se imită gesturile fondatoare dau celor ce fac acestea realitate, plenitudine, plenitudinea pe care o au avut-o ființele în acel spațiu – timp, numit de savantul istoric al religiilor illo tempore”. În același orizont de gândire, Constantin Noica a văzut, odinioară, în ansamblul brâncușian de la Târgu Jiu atât o realizare de artă modernă, cât și o adevărată poveste a începuturilor, un mit al întemeierii prin care se reînnoadă firul originar al spiritualității românești. Prin comparație, vidul „sufletesc al citadinilor de azi” este semnul unei epoci despuiate de legendele ei întemeietoare, al unei lumi care și-a pierdut, odată cu simțul sacrului, puterea de a se regăsi pe sine.

Definiția pe care C. G. Jung o atribuie artistului nu se reduce la un simplu aforism izolat, menit doar să încânte prin concizie; ea se convertește într-un principiu hermeneutic asupra rolului pe care actul artistic îl joacă în economia spirituală a epocii: „Artistul e interpretul tainelor sufletului și ale timpului său fără să vrea, ca orice profet adevărat, uneori inconștient, asemeni unui somnambul. Își închipuie că vorbește din străfundurile lui însuși, dar prin gura lui vorbește spiritul timpului, iar ceea ce spune el există, fiindcă exercită o acțiune”. În jurul acestei definiții, Alexa Visarion alcătuiește eseul intitulat Goana către un ieri obosit. Cuvintele marelui psiholog elvețian se conjugă firesc cu afirmația, de atâtea ori citată, a lui Albert Camus despre teatru, iar această îngemănare – psihologică și existențială – îl determină pe autor să-și cantoneze întregul discurs în sfera artei teatrale. Nu întâmplător, căci, pentru Visarion, teatrul nu este un simplu decor al emoțiilor, ci acel loc al confruntării dintre aparență și adevăr, dintre ceea ce se etalează și ceea ce rămâne ascuns. „Arta teatrală”, notează el, „se întemeiază pe aparență, pe jocurile aparenței” — frază care concentrează nu doar o concepție regizorală, ci o întreagă filosofie a spectacolului. Cine voiește să înțeleagă spiritul veacului nostru, în care spectacolul a devenit, deopotrivă, hrană și travesti al realului, trebuie să treacă prin acest prag al aparenței. În această „goană către un ieri obosit”, se citește nostalgia unei arte care, traversând vremea, nu încetează să caute în aparență ecoul unui adevăr de dincolo de mască.

Alexa Visarion nu ocolește, în paginile sale, problema entertainmentului, căreia îi consacră un capitol distinct, cu titlu programatic. Nu este vorba aici de o simplă etichetă anglo-saxonă, ci de un fenomen al modernității care a schimbat însăși percepția publicului asupra scenei. Eseistul examinează fenomenul contemporan al spectacolului ca marfă culturală. În acest cadru, el identifică două tipuri cardinale de teatru contemporan: teatrul de trăire, care își găsește expresia cea mai pură în sistemul lui Stanislavski, și teatrul de reprezentare, întemeiat pe distanța critică și pe efectul de înstrăinare propus de Brecht. Aceste două ipostaze, departe de a se exclude, coexistă pe scena lumii de azi, fiecare fascinată de imaginea, fie ea falsă ori autentică, a omului contemporan, în toată fragilitatea și neliniștea lui, prinsă în „viul scenei”.

Al doilea temei care justifică apropierea de atmosfera cărții lui Octavian Paler este diversitatea discursului. Dacă în prima secțiune a volumului, Printre cuvinte, autorul se exprimă prin forma clasică a eseului, în cea de-a doua, Călătoria, întâlnim pagini de jurnal, unde tonul se personalizează, iar nota reflexivă se împletește cu observația directă, într-o confesiune deopotrivă intelectuală și biografică: „Sunt regizor de teatru datorită lui Radu Penciulescu, profesorul meu, lui Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, lui David Esrig, pentru că le-am văzut spectacolele. Sunt regizor de film prin contactul cu cinemaul lui Bergman și Bunuel, lui Wajda și Tarkovski, lui Forman și Pollack, lui Lynch și Mihalkov… Scriu scenarii de teatru și de film, fascinat de Cehov și Kafka, de Lampedusa și Pirandello, de Caragiale și E. A. Poe. Am ieșit în lumea liberă atunci când trebuia, cu spectacole și filme, iar familia mea artistică cuprinde generații de iluminați… de la Sofocle și Nietzsche, de la Buchner la Bruegel. Am trăit și trăiesc admirând arta colegilor mei Andrei Șerban, Aureliu Manea, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete… În rest, momente, locuri și întâlniri care scrijelesc”.

Cartea lui Alexa Visarion se constituie într-o pledoarie pentru un teatru conștient de propria dialectică a aparenței, un teatru care, în pofida ispitelor divertismentului, caută să regăsească, în iluzia spectacolului, ecoul unui adevăr care transcende masca.