Dovleacul decupat zâmbește la mine 
și are întreaga toamnă în spate. 
O cară după el, 
dar nu o lasă niciun strop să izbucnească în față. 
Poate ar stropi atâtea dudui pe chip 
și nu ar mai ști nimeni adevărul despre ele, 
dacă au riduri sau nu. 
Este motivul pentru care mă uit mai îndeaproape 
și eu 
la câteva din preajmă, 
precum stau ele, ascunse sub geci, 
la taifas și numără porumbeii din pomi. 

Frunza e dinspre verde spre galben 
și trunchiurile stau pe gânduri 
tot în aceeași veche ponosire a griului de pe coajă. 

Ce aș putea eu să trec în foaie, 
din ce adună ochii? 
Acel vehicul huruind pe stradă, în niciun caz! 
E prea greu pentru retina fină 
și câtă pulbere ar sări în iriși, 
de la trecerea lui peste culoarea lor - mai mult 
decât praful pe care-l ridică în urmă căruța 
pe ulița scăpărând de la țesturi. 

O, acum am aflat... 
Voi consemna o privire spre mine, 
atașată de un zâmbet pal, 
țâșnită dintr-un unghi de vedere mai abstract.